NOI – CUM NE LUCRĂM FÂȘIA NOASTRĂ?

Iată că mi-a dat Bunul Dumnezeu să ajung și în a 81-a primăvară a vieții mele… Desigur, vârsta, mai ales una înaintată ca a mea, se face simțită și chiar te impune să-ți reprogramezi viața în multe privințe. Vrei-nu vrei, îți reduci aria de activități și te concentrezi la ceea ce este mai necesar și important pentru tine la ziua de astăzi.

Pentru mine, la fel ca și pe întreg parcursul vieții mele de până acum, cel mai necesar și important este să-mi continui slujirea lui Dumnezeu și Bisericii Lui. Îl rog neîncetat să-mi dea puteri ca să-I pot sluji până la ultima suflare. Și El, pare-se, îmi aude rugăciunea… Îmi mai adaugă puteri și oameni. Întotdeauna am spus și am scris că avem un popor de aur, care nu-și trădează credința strămoșească de-a lungul secolelor, care, doar impus de anumite împrejurări vitrege, pentru o vreme o ascunde în adâncul sufletului, dar niciodată nu se îndepărtează și nu se înstrăinează de Dumnezeu. Am povestit în repetate rânduri cum în anii regimului ateist, când credința era prigonită, iar locașurile sfinte zăvorâte, la biserica „Sfânta Treime” din vecinătatea gării feroviare, unde eram preot și care, din voia lui Dumnezeu, nu a fost închisă de ateiști, dar şi la alte biserici din Chişinău, venea lume de prin toate satele pe alături de care trecea trenul Ungheni-Chișinău. Pe cei care aveau credință adevărată în suflet, nimic și nimeni nu-i putea opri să-și îndrepte pasul spre Casa Lui. „Căci cărările drepte le păzește Domnul” (Pilde 4, 28) și „Ochii Domnului (sunt) peste cei ce Îl iubesc; scut puternic și întărire vajnică este Domnul” (Înțel. lui Sirah. 34,17). Toate se fac din voia Domnului. Omul doar trebuie să conștientizeze că „Nici un gând nu este neștiut de El și nici un cuvânt nu s-a ascuns de El” (Ibidem, 42,26) Neamul nostru în toate vremurile a avut oameni pe care poporul îi prețuiește printr-un cuvânt întrebuințat mai rar în limbajul cotidian, dar care-mi place mult, și anume „vrednici”. Un om vrednic înseamnă un om demn de respect și de laudă. Și, după cum am zis mai sus, am avut mereu printre noi asemenea oameni – și printre sus-puși, dar, mai ales, printre cei la care le zicem „de rând”, adică oameni simpli, fără multă învățătură, fără posturi importante, dar cu frică de Dumnezeu. Un asemenea om, cu frică de Dumnezeu în suflet, întotdeauna este conștient că „Toate faptele sunt de față înaintea Lui și nimic nu se poate ascunde de la ochii Lui” (Înțel. lui Sirah 39,25). Dacă fiecare trăitor de pe pământ și-ar orândui viețuirea fără ca să uite acest precept biblic, vă puteți imagina cum ar fi viața de astăzi pe planeta noastră?! Îmi aduc aminte de clipa când Dumnezeu mi-a conturat în conștiința mea dorința de a construi o biserică în sectorul Buiucani. Mergeam la o sfințire de casă pe strada Paris spre strada Alba Iulia și-mi purtam ochii pe multele case particulare, unele chiar cu două etaje, apărute ca ciupercile după ploaie în acest sector la începutul anilor 90. Până la asta, autoritățile noastre chișinăuiene nu permiteau înălțarea în oraș a unor construcții particulare mai înalte decât un nivel. Și m-am gândit: dacă li se dă voie la oameni să-și construiască pe pământul de aici case, oare nu s-ar da voie să fie construită și o biserică printre ele, mai ales că este și loc liber pentru asta? Și l-am întrebat atunci pe stăpânul casei care am sfințit-o, domnul Constantin: „Cum crezi, ar fi bine să fie construită pe aici și o biserică?”. Și omul a răspuns pe loc: „Cum să nu fie bine, părinte? Mai ales că prin împrejurimi nu-i nici una!”. Cu alte prilejuri, le-am pus aceeași întrebare mai multor locuitori din casele de pe strada Alba Iulia, unii dintre dânșii chiar durleșteni de-ai mei. Ideea i-a însuflețit pe toți cei cărora le-am mărturisit dorința mea. Am hotărât să strângem semnături. S-au strâns vreo 300 de semnături!!!, cei mai activi în această inițiativă fiind soții Maria și Gheorghe Chiriac, Grigore Alexa, Nicolae Darie și Gheorghe Ichim – să-i odihnească Domnul! Ultimul a fost și primul epitrop al comunității, dar peste vreo câțiva ani s-a retras și s-a dus la iehoviști. După colectarea semnăturilor, s-a format un grup de inițiativă, care apoi s-a transformat în Consiliu Parohial. La prima ședință a Consiliului a fost prezent și pretorul sectorului Buiucani, Valeriu Nemerenco. Consiliul a hotărât să depunem o cerere la primărie. Asta a fost la începutul anilor 90, dar păstrez și până acum în arhiva bisericii caietele cu acele sute de semnături. Am îndrăznit să indicăm și locul pe care ni l-am fi dorit: lotul școlii ruse de bază din sector, care, de fapt, se transformase într-un părculeț pe care școala pe atunci nu-l mai folosea, era chiar îngrădit cu un gard de metal, care se păstrează până în prezent. Dar nu s-a acceptat. Nu s-a acceptat nici a doua oară, când am mai prezentat și câteva argumente suplimentare. La început ni s-a propus un loc după uzina de televizoare „Alfa”, apoi pe teritoriul fostei Grădini botanice, actualul Dendrariu. Motivul era că, printre multele lucruri bune pe care a reușit să le facă pentru Chișinău primarul lui de atunci, Nicolae Costin, a fost și planificarea mai multor terenuri din oraș pentru construirea unor noi biserici. Și cel propus de noi nu era printre acestea. Dar pentru că, după cum am spus mai sus, toate se întâmplă din voia Domnului, tot din voia Lui s-a întâmplat așa că, după ce am primit de la primărie două refuzuri și am îndrăznit să adresăm și a treia solicitare, a venit însuși primarul să discutăm problema la fața locului. Am mers împreună la acest loc, el mi-a ascultat cu atenție toate argumentele, a rămas o vreme pe gânduri, după care a zis cu voce hotărâtă: „Bine, părinte, fie pe-a dumneavoastră!”.

Așa că, de fapt, putem spune că primul ctitor al bisericii noastre, „Sfinții Apostoli Petru și Pavel”, este regretatul Nicolae Costin. Și mă bucur mult că anume în sectorul Buiucani unei străzi i-a fost dat numele lui. Este un om a cărui memorie trebuie s-o păstrăm în timp, demonstrând că ne prețuim și ne respectăm înaintașii. Pentru că ei sunt cei care ne croiesc drumul spre un viitor mai bun. În această privință – prețuirea și respectarea înaintașilor – avem multe de recuperat, deoarece, fiind multă vreme contaminați de o ideologie străină nouă și impuși să credem într-o istorie falsificată, ne-am înstrăinat de Dumnezeu și am rătăcit drumul adevărului. De la 1990 încoace, încet-încet, ne eliberăm de această captivitate. Poate prea încet… Dar, după cum a spus în vremea sa anticul Horațiu, cine începe, are jumătatea înfăptuită. Iar noi am început. Și chiar dacă nu ne putem lăuda că am reușit multe, nu mai suntem cei care am fost cândva. Și asta e un semn că ieșim din rătăciri. În ultimele decenii, societatea noastră se află întro cu totul altă stare de spirit. Și această stare de spirit s-a făcut simțită mai ales de la începutul acestui an, 2018, când împlinirea unui secol de la înfăptuirea Marii Uniri parcă i-a luminat pe mulți dintre noi, parcă le-a dat un suflu de curaj și vigoare și i-a impulsionat la fapte bune și frumoase. Dovadă e acea minunată și extraordinară Declarație de Unire, care a răsărit unde nu se aștepta, – la Parcova, Edineți. Această inițiativă s-a răspândit foarte repede în întreaga țară, chiar și în România, unind localități, uniuni de creație, biserici, etc. E ca și cum am fost cuprinși de al doilea val al deșteptării conștiinței noastre naționale. Șirul de manifestări consacrate Marii Uniri chiar de la începutul lui 2018 demonstrează acest lucru cât se poate de convingător. Cât privește parohia noastră, „Sfinții Apostoli Petru și Pavel”, de mai mulți ani avem o creștinească și nobilă tradiție ca, în ajun de 27 martie, să-i pomenim și să-i cinstim pe acei vrednici înaintași ai noștri, deputații din Sfatul Țării, care în 1918 au înfăptuit unirea Basarabiei cu Țara Mamă – România. Vreau să menționez că anul acesta se împlinesc opt ani de când respectiva propunere ne-a făcut-o doamna Nadejda Brânzan, deputat în primul Parlament al Republicii Moldova, ctitoră și enoriașă a bisericii noastre. Parastasul de anul acesta, pe care l-am oficiat în după amiaza zilei de duminică, 25 martie, împreună cu un sobor de preoți din Chișinău, a fost, bineînțeles, unul aparte prin atmosfera deosebită, care, după cum am spus mai sus, se simte în întreaga societate și, desigur, se simte și în locașul nostru. Pe lângă asta, am avut și o prezență impunătoare, asistând și personalități cunoscute în întreaga țară.

După oficierea parastasului, a urmat a doua parte a evenimentului – sfințirea a patru busturi noi instalate recent pe Aleea Personalităților Culturale Bisericești din curtea bisericii. Eu îi zic Aleea Cărturarilor, pentru că cei care o vor împodobi au fost și mari cărturari ai timpului în care au trăit și au activat. Am mai povestit și până acum despre această  Alee, de fiecare dată subliniind că este de datoria noastră să-i prețuim pe înaintașii noștri – cei care, prin viața și faptele lor, în diferite vremuri și într-un mod sau altul, au contribuit la dăinuirea în timp a neamului nostru. Intenția de a-i avea în curtea bisericii pe unii din cei mai de vază slujitori ai Altarului și Neamului pornește de la faptul că anume slujitorii Bisericii sunt cei care seamănă valorile absolut necesare pentru dezvoltarea armonioasă a oricărei societăți umane, și anume – credința, cultura și spiritualitatea. Până în duminica de 25 martie curent, am instalat pe alee și am sfințit 3 busturi din cele planificate, lucru la care, la începuturi, nici nu visam să se întâmple atât de repede, și asta pentru că nu dispuneam de finanțe pentru înfăptuirea lui, având de făcut mai întâi un șir de lucrări în interiorul bisericii. Dar, din voia lui Dumnezeu, cu ajutorul a mai mulți oameni, a fost să fie așa cum vă povestesc. Și primul care a impulsionat desfășurarea situației a fost membrul Consiliului Parohial al bisericii noastre, avocatul Iulian Rusanovschi. El a găsit sponsori care au finanțat primele 7 postamente pentru busturi. Și, după ce le-am instalat, situația, s-ar putea spune, a evoluat în mod pur și simplu minunat, astfel că arhitectul Grigore Băț a avut posibilitatea să execute unul după altul trei busturi. Domnul Valentin Isac, concetățeanul nostru și fost arhitect-șef al orașului Kiev, s-a arătat dispus să finanțeze executarea bustului celui care a fost Petru Movilă, fiu al domnului Țării Românești și al Moldovei Simion Movilă, un mare cărturar al timpului său, Mitropolit al Kievului din anul 1633 până la moartea sa în anul 1646, cel care, la solicitarea lui Vasile Lupu, a trimis în Moldova o tipografie și meșteri tipografi care să pornească activitatea ei la mănăstirea Trei Ierarhi, apoi și profesori pentru Academia Domnească din Iași. La multă vreme după trecerea lui pe alte tărâmuri, în anul 1996, a fost canonizat ca sfânt de Patriarhia Română și cea Rusă, acel an fiind declarat de UNESCO anul Petru Movilă. Apoi, luând legătură cu domnul Valentin Țepordei, fiul altui cărturar al neamului nostru, preotul Vasile Țepordei, am primit de la dumnealui mijloacele necesare pentru a putea fi executat bustul tatălui său.

Pentru cei care cunosc nu prea multe despre această personalitate, sau poate chiar nimic, voi spune că descinde dintr-o viță veche de oameni vrednici din localitatea Țăpordei de prin părțile Sorocii, moșie dăruită de Ștefan cel Mare celor 7 frați Țăpordei pentru vitejia lor manifestată în vestita bătălie de la Lipnic (1470), în care Ștefan a învins o numeroasă hoardă tătărească. Însuși Vasile Țepordei s-a născut la Cârpești, Cahul. A învățat alfabetul și citirea în limba maternă în casa părintească după Abecedarul editat de arhimandritul Gurie Grosu, viitor mitropolit. A absolvit Seminarul Teologic și Facultatea de Teologie de la Chișinău, ulterior devenind cunoscut mai ales prin publicările sale în presa timpului, inclusiv în revista „Luminătorul”. A scris zeci de articole despre Basarabia, el însuși a condus cotidianul „Basarabia” (cu suplimentul „Basarabia literară”), a fost colaborator principal, apoi și director la „Raza”, organul de presă al Uniunii Clerului Ortodox din Basarabia, pe care le-a editat și după război, de acum fiind refugiat în România, consacrându-se ca adevărat publicist tribun al Basarabiei românești. Pentru această activitate, în 1948 a fost deportat din București în Uniunea Sovietică, judecat acolo și condamnat la 25 ani de detenție.

După moartea lui Stalin, în 1956, a fost reabilitat, și cred că e o dreptate făcută de Însuși Domnul Dumnezeul nostru din Ceruri. Iar noi, compatrioții, prin instalarea bustului lui pe Aleea Personalităților Culturale și Bisericești, am plătit un tribut memoriei faptelor lui. Bustul preotului și poetului Alexei Mateevici l-au finanțat enoriașii noștri, și anume Vasile Gavriliță și Tudor Bubucea, membrii Consiliului Parohial, și doamna Olga Munteanu. Despre Alexei Mateevici sper să se știu multe, cel puțin faptul că el este autorul imnului nostru de stat (de altfel, muzica a fost scrisă tot de un preot, Alexandru Cristea), care se numește „Limba noastră”. Aici aș vrea să reproduc un fragment din Testamentul său, pe care l-a adresat generațiilor următoare: „Închinați puterile voastre pământului natal, care v-a hrănit și potolit setea duhovnicească; puneți-le în slujba poporului vostru  – pe orice tărâm v-ar fi dat să lucrați. Și el vă va fi mult recunoscător și veți culege roade bune și bogate”. Iar în după amiaza zilei de 25 martie, 2018, am sfințit busturile a patru personalități care, prin ceea ce au făcut în viața lor, de asemenea au lăsat în istoria neamului o pagină ce merită să nu fie uitată. Dr. Avva Paul Mihail. Născut la Cornova din județul Orhei (acum Ungheni), un distins preot, doctor în teologie (a absolvit Seminarul Teologic și Facultatea de Teologie de la Chișinău), autor de lucrări științifice și duhovnicești, numit și Cărturarul, dar și un distins istoric (a absolvit și Facultatea de Istorie a Universității din Iași), care toată viața a fost preocupat de cercetări, descoperind în mai multe arhive din străinătate documente inedite despre trecutul nostru și al Bisericii noastre. Documente pe care le-a publicat, iar o parte din ele a reușit să le aducă în țară și să le facă dar diferitelor instituții publice și în baza cărora a scris numeroase studii, unele în colaborare cu fiica sa, lingvistul și istoricul Dr. Zamfira Mihail. Dintre numeroasele-i lucrări ar fi suficient să numim doar două: Tipărituri românești din Basarabia de la 1818 la 1928 și Catalogul manuscriselor românești din Mitropolia Moldovei. Membru de onoare al Institutului de Istorie „A.D. Xenopol” din Iași. Până a se refugia în 1945 în România, a fost diacon la Catedrala din Chișinău, preot paroh la biserica „Sfinții Arhangheli”, fondator și director al Muzeului Bisericesc și secretar al Comisiunii Monumentelor Istorice din Basarabia. Astăzi, gimnaziul din satul de baștină, Cornova, îi poartă numele. Doamna Dr. Zamfira Mihail – și dumneaei un mare cărturar în domeniul său! – a fost cea care a achitat lucrările de executare a bustului tatălui său. Mitropolitul Iosif Mușat, cel dintâi mitropolit cunoscut al Moldovei. Provine din familia domnilor Mușatini, rudă apropiată a lui Petru Mușat (domn al Moldovei în anii 1375-1391) și a lui Alexandru cel Bun (domn al Moldovei în anii 1400-1432). Calea sa duhovnicească și-a început o prin nevoință în obștea mănăstirii Neamț, unde ulterior s-a preoțit, apoi a ajuns să fie egumen al acesteia. Fiind chemat ca Mitropolit al Moldovei, inițial nu a fost recunoscut în această calitate de Patriarhia din Constantinopol, de aceea s-a retras la o mănăstire de lângă Târgu Neamț, de unde „povățuia cu curaj Biserica Moldovei greu încercată în acele vremuri, învăța și apăra dreapta credință de prozelitismul catolic, sfătuia pe domn și era tuturor părinte sufletesc. Cu voia lui Dumnezeu, la 26 iulie, 1401, a fost recunoscut de Patriarhia din Constantinopol ca întâistătător pe scaunul Mitropoliei Moldovei. Timp de 15 ani a păstorit turma lui Hristos, rânduind bine cele duhovnicești și chivernisind cu pricepere cele bisericești, ca un bun econom al Casei lui Hristos”. Locul înmormântării lui rămânând necunoscut multă vreme, a fost descoperit abia în anul 1975, la mănăstirea Bistrița, în timpul lucrărilor de restaurare a bisericii de aici. Cheltuielile pentru executarea bustului lui Iosif Mușat și le-a asumat starețul mănăstirii Neamț din România, arhimandritul Benedict Sauciuc (1500 euro), și biserica noastră. Mitropolitul Iosif Naniescu s-a născut în județul Bălți, în satul Răzălăi, într-o familie de preot. La vârsta respectivă, s-a călugărit, ulterior a fost egumen la câteva mănăstiri, arhimandrit, profesor de religie la un liceu, director al Seminarului din București. În 1872 a fost hirotonit ca arhiereu, iar în 1873 – ales ca episcop de Argeș. Ajuns, în anul 1875, în scaunul de Mitropolit al Moldovei și Sucevei, timp de 27 de ani păstorește cu o rară blândețe și înțelepciune această mitropolie, în care desfășoară o bogată activitate duhovnicească, teologică și pastorală. Membru al Academiei Române. La 26 ianuarie 1902, Mitropolitul Iosif „cel sfânt și milostiv” s-a strămutat în Ceruri, locul odihnei lui veșnice aflându-se în partea de sud a Catedralei Mitropolitane din Iași, a cărei construcție a fost dusă la bun sfârșit chiar sub păstorirea sa. Prin decizia Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, a fost canonizat ca sfânt, canonizarea sa fiind anunțată public chiar în ziua când la Chișinău îi sfințeam bustul, adică la 25 martie  2018, la Catedrala Mitropolitană din Iași, la ea participând și o delegație de preoți din Republica Moldova în frunte cu Mitropolitul Basarabiei Petru.

Executarea bustului Mitropolitului Iosif Naniescu a fost finanțată de Înaltpreasfinţitul Teofan, Mitropolitul Moldovei și Sucevei (2500 euro). Mitropolitul Gurie Grosu (călugăr, ierodiacon, ieromonah, arhimandrit, arhiereu vicar al Mitropoliei Moldovei (Iaşi), arhiepiscop al Chișinăului și Mitropolit al Basarabiei), e cel care, împreună cu prot. Constantin Popovici, a înființat revista „Luminătorul” (primul ei număr a apărut în ianuarie 1908), cel care, la sfârșitul lui 1909, „pentru activitatea de separatism față de Rusia”, a fost exilat într-o mănăstire din gubernia Smolensk, și cel care a oficiat slujba la deschiderea Sfatului Țării și Te-Deumul prin care a fost sfințit Actul Unirii Basarabiei cu România din anul 1918. Cel despre care Nicolae Iorga a spus următoarele: „Pe umerii popii Gurie a stat întreaga luptă pentru limba română în Basarabia”. Dovada o face sârguincioasa lui activitate cărturărească pe acest tărâm. El a editat unicele manuale școlare în limba maternă pentru basarabeni până în anul 1917 – Bucoavna (1909) și Cartea de citire cu științe din gramatica moldovenească (1910), iar după 1917 – Abecedarul moldovenesc cu grafie latină, partea I și partea a II-a, 8 ediții. Serioasele studii pe care le-a făcut (Seminarul Teologic din Chișinău și Academia Duhovnicească din Kiev) l-au ajutat să scrie peste 300 de titluri de publicistică și omiletică în publicațiile teologice ale timpului, inclusiv în „Luminătorul”, dar, pe lângă asta, a mai scris și numeroase studii cu subiecte din istoria națională. A fost primul mitropolit al Mitropoliei Basarabiei reactivate (din 1928). Astăzi, numele distinsului ierarh îl poartă o stradă din Chișinău, precum și gimnaziul din satul lui de baștină – Nimoreni (raionul Ialoveni). Mulțumim Preasfinţiei Sale Gurie, Episcopul Devei și Hunedoarei (România), care a consimțit să ne ajute și a suportat cheltuielile necesare pentru executarea bustului distinsului Mitropolit Gurie Grosu (3000 euro). Aici vreau să adaug că la sfințire a fost prezent nepotul de pe frate al lui Gurie Grosu – cunoscutul jurnalist Igor Grosu, dar și soția dumnealui, doamna Silvia Grosu, profesor universitar și coordonatoare a două volume impunătoare – „Mitropolitul Gurie. Misiunea de credință și cultură” și „Mitropolitul Gurie – operă zidită în destinul Basarabiei” – despre viața și activitatea distinsei lor rude.  Ne-a bucurat mult și prezența primarului din satul de baștină (Nimoreni) al Mitropolitului Gurie Grosu, însoțit de o delegație și de preotul paroh din sat. După sfințirea busturilor, cei prezenți au asistat la un frumos concert de cântece consacrate Basarabiei, pe care le-a interpretat ansamblul folcloric „Doina Ișnovățului” din comuna Nimoreni și cunoscutul cântăreț Ioan Paulencu. Creștini fiind, am pregătit pentru cei prezenți și o agapă întru pomenirea distinșilor noștri înaintași, care, firește, a fost însoțită de mai multe discursuri, la care le-a dat tonul preotul bisericii noastre, Prot. Viorel Cojocaru. Și doamna Nadejda Brânzan, și scriitorul Nicolae Dabija, și istoricul Ion Negrei au abordat, – bineînțeles, sub diferite aspecte –, importanța și semnificația Actului Unirii în istoria noastră antebelică, dar mai ales în contextul zilei de azi, dat fiind că, fără trecut, un popor nu poate avea un viitor. Mai adăugăm aici că majoritatea celor prezenți, enoriași și oaspeți ai bisericii „Sfinții Apostoli Petru și Pavel”, au semnat o Declarație de Unire cu România, care se alătură celor peste 140 de declarații similare, semnate anul acesta în diferite localități și orașe din Republica Moldova.

Ultimul moment, care consider că e necesar să fie menționat este acela că membrii ASCOR-lui, cu sediul la biserica noastră, au făcut un cadou bisericii – CARTE PENTRU OASPEŢI. Și mulți dintre cei prezenți la parastas – Nicolae Dabija, Vladimir Beşleagă, Ion Negrei, Pavel Bălan și alții – au lăsat în ea primele notițe, împărtăşindu-și impresiile. Nicolae Dabija ne îndeamnă la rugăciune pentru Unire într-un vers pe care îl reproduc mai jos: La bolta care-n suflete pogoară, La Domnul inimii Preasfânt Să ne rugăm: să fim o Țară Precum în Cer, așa și pe Pământ.

În încheiere, îmi pare potrivit să revin la Testamentul preotului Alexei Mateevici și să mai reproduc pentru cititorii noștri un fragment din el: „Fiecărui om îi este rezervată o fâșie de teren pentru a activa; și cu cât mai bine va fi lucrată acea fâșie de teren – cu atât mai bun și mai apreciat lucrător se va considera și va fi considerat în via Domnului”. Noi, cei de astăzi, – cum ne lucrăm fâșia noastră?..

Prot. Petru BUBURUZ,

magistru în teologie, paroh al bisericii

„Sf. Ap. Petru și Pavel” din Chișinău