Interviu cu Părintele Alexandru Enache – Amintiri despre Basarabia

Părintele Alexandru Enache s-a născut la 12 decembrie 1918 în comuna Dubăsarii vechi, judeţul Lăpuşna-  Basarabia din părinţii Andrei şi Nadejda Enache, ţărani mijlocaşi. Primul născut dintre cei opt copii ai lor (4 băieţi şi patru fete). În 1938 s-a înscris ca student la Facultatea de Teologie din Chişinău, ramură a Universităţii din Iaşi şi, pentru a se întreţine a devenit reporter cultural la ziarul „Universul”. Primii doi ani universitari i-a promovat la Chişinău, iar următorii doi ani la Facultatea de Teologie din Bucureşti, ca refugiat, în urma cedării Basarabiei. În iunie 1943 şi-a dat teza de licenţă cu subiectul „Ins şi colectivitate în faţa mântuirii” pe care a luat-o cu aprecierea „magna cum laudae”. În iulie 1943 s-a căsătorit cu Tamara Brânzan, şi a fost hirotonit pe data 12 august 1943, ambele taine fiind săvârşite în Catedrala Mitropolitană din Chişinău. După sfârşitul războiului, întors în ţară, a primit în cele din urmă parohie in Ardeal, în satul Saschiz de lângă Sighişoara, de unde în iunie 1953 a fost arestat din motive politice pe baza unor denunţuri mincinoase şi după ce trece prin închisoarea de la Sibiu, este adus în cea de la Braşov, pe atunci oraşul Stalin. În 1960 s-a stabilit la Ghimbav, ca vrednic paroh. Este recunoscut drept duhovnic deosebit, atent cu cei din jur şi de o mare blândeţe. Cei care l-au cunoscut îndeaproape ştiu că rugăciunile părintelui au dus la vindecarea unor boli socotite incurabile şi la limpezirea unor situaţii ce păreau de netrecut cu puterile omeneşti. În data de 18 iulie 2011 a trecut la cele veşnice, la vârsta de 93 de ani, după o păstorire de aproape 70 de ani, acest interviu fiind realizat cu 3 săptămâni înainte de data decesului de către Andrei şi Anamaria Ciobanu din Braşov, primul din ei – membru de onoare al ASCOR Chişinău.

– Care sunt cele mai frumoase amintiri despre Basarabia?

– Un fapt important ştiţi care-i? Eu m-am născut după ce s-a eliberat Basarabia de Rusia ţaristă. Eu m-am născut în decembrie. Deci de la 27 martie, până la 12 decembrie cînd m-am născut eu, sunt exact la 9 luni din momentul eliberării Basarabiei. Sergiu Nica specula că am fost conceput în ziua eliberării Basarabiei. Cu Sergiu Nica, cu Vasile Ţepordei, în ciuda diferenţei de vârstă, am format acelaşi grup al Ministerului Propagandei direct sub supravegherea lui Ion Antonescu la Chişinău. Deci eram grup de propagandă împotriva sovieticilor. De aceea şi postul de radio de la Chişinău şi de la Iaşi erau făcute aşa de puternice încât să depăşească toate emisiunile din Ucraina şi din Rusia. Noi eram un post de luptă, indirect aşa să zicem, ideologic sau de încurajare a oamenilor. De aia am şi fost căutaţi când au venit ruşii în Basarabia.

Părintele V. Ţepordei, naşul meu de cununie a fost găsit şi deportat pentru 8 ani în Siberia, Sergiu Matei Nica era dus la Canal, Popescu Luca a dispărut, iar eu eram prizonier în Rusia sovietică şi ascultam la radio (Dubăsari) care ne cita pe noi şi spuneau că or să ne găsească şi în gaura de şarpe. Eram prizonier la ei, iar ei cică ne căutau. Am fost capturat în România, în apropiere de oraşul Huşi, unde eram cu trupele, cu soldaţii.

Eu, dacă mă credeţi, când eram seminarist, ceea ce mă durea un pic e că basarabenii, părinţii noştri se socoteau moldoveni şi soldaţilor care veneau şi făceau serviciul militar pe Nistru oamenii noştri le ziceau „românii”, încât câteodată la conferinţe ţineam numaidecât să le vorbim şi să le trezim conştiinţa că tot români suntem şi noi basarabenii. Atunci după ora 18 nu aveai voie să intri în Nistru, iar oamenii spălau rufele se băiau şi la un moment dat vedeai că copii îşi iau hainele: „bai vine românul”, dar acela era soldatul. Pe urmă încet, încet oamenii s-au deprins şi a început să dispară această diferenţă. Unii şi astăzi sunt aiurea, tot aşa trăsniţi, nu se prinde de dânşii ştiinţa adevărată.

– Unde v-aţi născut părinte în Basarabia?

– În Dubăsarii Vechi, chiar lângă Nistru.

– Fraţi, surori aţi mai avut?

– Da, până şi acum am acolo o soră care e profesoară, dar e la pensie. De acasă ne-am refugiat numai eu şi un frate la Târgu

Mureş, el a fost luat cu bagaje ca elev al şcolii normale. Au aruncat acolo tot ce avea şcoala de învăţători „Mihai Viteazul” şi pe

el l-au suit acolo pentru că şi el vroia să vină în România, şi nu s-au mai întors acasă.

– Din Basarabia până în Ghimbav e cale lungă, cum a-ţi ajuns tocmai până aici?

– În viaţă sunt foarte multe întâmplări neplănuite. Casa unde locuiesc acum e a unui verişor tot din Dubăsari, inginer agronom. Dacă omul şi-ar analiza viaţa şi întâmplările în raport cu eternitatea, ar vedea că se întâmplă lucruri minunate. Foarte interesant e soarta, ca să ajungi tot în casa vărului tău. Deci sunt undeva nişte linii de destin, cum ar fi spre exemplu, să fii condamnat să te împuşte şi să nu mori… Eu am fost condamnat la moarte şi când s-a ordonat împuşcarea mea, a zburat în călăul meu o bucată de ghiulea chiar în momentul în care trebuia să fiu executat. Asta s-a întâmplat pe front, eram în retragere. Nemţii pe război aveau şi preoţi confesori şi ţinând cont de faptul că unii preoţi muriseră, Patriarhul împreună cu Ion Antonescu au convenit ca toţi preoţii din preajma frontului să fie declaraţi preoţi militari. Noi eram cumva în prima linie, şi aşa am ajuns să înmormântăm şi soldaţi şi să trăim momente în care să te apuce de gât câte un soldat, să plângă şi să-ţi spună: „să-i spui mamei cutare lucru, să-i spui soţiei cutare lucru”. A fost ceva cu totul dramatic. Dar uite că am scăpat.

Soarta noastră a fost cu totul şi cu totul extraordinară. Va să zică din Basarabia s-au evacuat toate autorităţile din calea valului sovietic. Sovieticii au fost mânaţi iniţial până aproape de munţii Ural şi aveau deja vreo 10 mln. de morţi şi numai cu ajutorul acordat de americani şi cu sprijinul aviaţiei engleze au ajuns să ne împingă pe noi înapoi. În aceste condiţii am fost împinşi. Făceam înmormântarea şi venea un avion englez să vadă cei cu aceşti 20-30 de oameni şi după ce vedeau crucile ricoşau, dar fugeau toţi oamenii şi rămâneam eu şi sicriul. Eu zic: „nu fug nici într-un caz, căci ce-o păţi mortul păţesc şi eu”. Sunt multe întâmplări interesante… Aici însă se vedeau caracterele oamenilor. Să vezi bunăoară o grupă de 30 soldaţi, atât de obosiţi şi nemâncaţi încât mai că preferau să se predea numai ca să-şi salveze existenţa şi imediat apărea câte unul mai tânăr spunând: „oameni buni, da nu vi-i dor de casă, haide să mai încercăm odată să rezistăm”, şi preoţii bunăoară tot aveau acest rost.

Ca să revin la întrebarea voastră, vreau să vă spun că soarta a făcut ca să mă bucur de simpatia ÎPS Nicolae Bălan, mare personalitate a ţării noastre şi când am fost la el am cerut să fiu trimis ca preot la Braşov, însă nu am reuşit din cauza protopopului care a scris în dosarul meu că „o vreme n-am fost acasă” (adică prizonier pe front), fiind şi el candidat ca preot la aceeaşi biserică. Şi când a ajuns dosarul meu la Minister, s-a adeverit acest lucru. Astfel am fost trimis la Ghimbav, dar sunt foarte fericit că am ajuns aici, asta a fost salvarea mea. Am dus-o mult mai bine decât dacă intram în Braşov. Aici oamenii sunt grozavi.

– Aţi prins Sfintele Paşti sau Crăciunul pe front?

– Am prins un Paşti în vremea sovietică, dar deja ne eliberasem condiţionat şi când ajunsesem aproape de Ural, Stalin la chemat pe Patriarhul de atunci Serghei, care avea domiciliul forţat în Moscova, a cerut binecuvântarea lui şi i-a zis: „Preafericite, Rusia noastră sfântă e în pericol mare, vă rog să ne ajutaţi” şi au făcut o pastorală semnată de către Patriarhul Serghei şi de Stalin, adresată soldaţilor, pe care o aveam şi eu acasă şi toţi soldaţii purtau în sac această pastorală. Aceste lucruri nu s-au povestit şi nu se scriu. Mai târziu, după schimbarea liniei de front, Stalin a dat un ordin în care se prevedea că nu se aplică deloc în Basarabia şi Bucovina de Nord regulamentul sovietic împotriva Bisericii ci dimpotrivă, se sprijină Biserica, era un fel de propagandă. Aici erau surprize. A fost un episcop care a venit şi a spus că tovarăşul Stalin a zis ca să vin să spijin armata. Ceva de domeniul fantasticului. Dar acest lucru ne-a ajutat să scăpăm din prizonierat. La Chişinău venise un episcop de la Moscova, un fizician şi în acest context, alături de încă 4 preoţi, am format primul nucleu ecleziastic din Basarabia de atunci.

Multă suferinţă am îndurat, chiar pe plan naţional patriotic,începând de când eram elev în clasa a 8-a la seminar. Basarabenii nu-şi puteau veni în fire, toţi se considerau moldoveni. Noi tinerii a trebuit să ducem o luptă uriaşă. Sigur că au fost şi intelectuali care au luptat pentru această cauză, dar mulţi dintre ei au fost ucişi ori deportaţi.

– Cum s-a exteriorizat în acest răstimp dorul sfinţiei voastre faţă de Basarabia?

– O vreme n-am avut voie să mă întorc în Basarabia. Abia după 30 de ani Ministerul de Interne mi-a dat aprobare ca să pot merge acasă. Când am ajuns acolo m-am dus la toate mormintele rudelor mele, la locul unde am învaţat etc. Necazul meu era că n-am fost favorabil comunismului din cauza ideilor mele politice şi din cauza faptului că fusesem funcţionar în cadrul ministerului propagandei [de pe vreme lui Ion Antonescu]. Studenţii basarabeni îl simpatizau foarte mult şi-mi aduc aminte că fusesem la el în audienţă o grupă de basarabeni şi bucovineni spunându-i că vrem să mergem pe front şi noi. Dar el a spus: „Nu, căutaţi-vă de carte, că dacă nu ne ajung soldaţi vă luăm fără să vă cereţi”. Eii, a fost odată ca niciodată, dar de-ar mai fi încă o dată aceste momente de vrednicie, care astăzi ne lipsesc totalmente. Astăzi, din punct de vedere naţional suntem la pământ. Orice idiot de la tribunele internaţionale iese cu un discurs împotriva noastră.

– Când aţi revenit ultima dată pe pământurile natale şi ce s-a mai schimbat pe acasă?

– De două ori am fost. Prima dată a fost o surpriză nemaipomenită, era pe vremea când Basarabia se considera cea mai săracă provincie din Europa. Dar se întîmpla exact contrariul. Acolo se vindea untul la cântar. Moscova se aproviziona de aici. În gara de la Chişinău era un tren, o garnitura specială care aproviziona Moscova cu toate bunătăţurile din Basarabia. Însă cu părere de rău se bolşevizaseră jumătate din oameni. În privinţa Basarabiei eu sunt rănit tare! Totuşi acest pământ a dat mulţi poeţi care au scris nenumărate versuri patriotice. Basarabia este o dramă. Păcat de numele ei, că poartă numele lui Basarab. Mircea cel Bătrân a realizat pentru prima dată acest lucru, alipind sudul Basarabiei şi noi în loc să realizăm această chestiune, invocăm tot felul de tâmpenii şi idioţenii. Pe timpul comunismului s-a ajuns să ni se spună că ne tragem din slavi. Ne revoltam de îţi venea să spargi geamurile. Să faci istoria cum trebuie [ca istoric] e greu.

– Părinte, ce vă mai amintiţi ceva interesant din copilăria dvs din Basarabia de acolo?

– Copilăria mea este un document important. Când s-a făcut unirea cu România era ceva surprinzător. Deodată domnule toţi vorbeau frumos şi toţi cântau: „pe-al nostru steag e scris unire”. A fost un spirit românesc nemaipomenit. Pe urmă s-a schimbat după ce a venit partidul comunist. Ei ne învăţau că provenim din slavi, că mântuirea vine de la răsărit. Unii se miră că am ajuns la vârsta de 93 de ani şi mă întreabă cum de-am scăpat. De două ori am ajuns pe mâna lor alături de V. Ţepordei, Sergiu Matei Nica, Părintele N. Roşca, eram grupul din Basarabia plătiţi de Ion Antonescu. Eram elemente de propagandă.

– Ce părere aveţi despre situaţia actuală a Bisericii Ortodoxe din Moldova, părinte?

– Păi situaţia actuala este grea, in primul rând, din cauza credincioşilor, a celor care ar trebui să fie credincioşi şi nu se pot acomoda. I-au influenţat, direct sau indirect, propaganda şi obiceiurile, bisericile aproape sunt goale. Foarte frumos este la părintele Petru Buburuz, aici unde se adună toţi patrioţii, unii vin cu maşina tocmai de la Soroca la slujba de Paşte la părintele Buburuz. Dar prin sate s-au răcit oamenii, eu sunt de la Dubăsari, aici comuna este mare dar în Biserica intră 40 – 50 de persoane. Erau mai sentimentali oamenii înainte şi bucuria după unire era proaspătă dar pe urmă încet, încet s-a ofilit. S-au făcut fel de fel de nedreptăţi faţă de Basarabia, bunăoară, imediat după unire, nu vroia nimeni să vină în posturile de învăţător, de notar, de nu ştiu ce, ca pe urmă după ce au venit să-şi cumpere de aici toate cele necesare şi să le trimită la părinţi, toţi notarii ăştia s-au îmbogăţit, care la început erau rezervaţi că Basarabia nu-i românească. Au fost notari care în vremea lui Antonescu s-au folosit de decretul acestuia pentru schimbarea numelui deoarece mulţi români de aici purtau nume străin sub formă rusească sau poloneză. Eu singur am scris 2 articole despre tragedia de a purta un nume străin. Ruşii au practicat înaintea noastră rusificarea. Polonezii s-au şi revoltat pe chestiunea aceasta. Basarabia a avut însă, un destin tragic după 400 de ani de demnitate românească. V-aţi întrebat de ce sunt cetăţile pe Nistru toate orientate către Răsărit ? Ei au început să facă fel de fel de poveşti, ca nu ştiu ce mongoli. Care mongoli ? Ei sunt mongolii, pentru că sovieticii au sânge mongol, nu sovieticii ci ruşii, sovietismul e o formă.

– Părinte Alexandru dar articolele le mai aveţi ? Unde le mai putem găsi?

– La Academia Română. M-am dus la Academia Română în vremea sovietelor şi am făcut fişa să-mi dea ziarul Basarabia, o doamnă mi-a luat fişa după care văd că apare un domn: “ Părintele Enache, dumneavoastră nu vă putem da nimic, nu numai că nu vă putem da dar vă recomandăm să plecaţi” şi nu mi-am putut vedea articolele, le-am văzut mai târziu pe la câte vreun preot uitat. Dar mi-a spus “Plecaţi imediat”, era totul spre sovietizare, rusificare.

– Şi după anii ’90 n-aţi mai mers?

– Nu, eu aşa m-am bucurat că am scăpat cu viaţa alături de doamna preoteasă încât nu mai vroiam nimic, nici să citesc. Bine că am scăpat că cine ştie, îi vine vreunuia câte o idee doar ca să o păţeşti.

– Părinte, tinerii ăştia de la Chişinău ce ar putea sa facă?

– Lor le trebuie unul care să stea înainte. Un lider care simţi că gândeşte bine şi imediat cum vorbeşte începi să-l asculţi.

Mă uit şi la dumneavoastră la cămin că sunt unii care sunt cu aspect de lider, dar trebuie să fie în alte împrejurări lideri aşa cum au fost cei din perioada interbelică. Întotdeauna era cineva care îi aduna pe tineri, îi făcea atenţi îi îndruma, ca o adevărată mişcare de regăsire a demnităţii naţionale, că dacă v-aţi duce la Securitate o să găsiţi o declaraţie de-a mea: “Doar în perioada mişcării a încercat România să-şi refacă destinul imperial de altădată” şi ăla bătea la maşină iar maiorul zice “Nu bate şi asta, nu scrie ş astai”

– De duhul occidental care pătrunde încet, încet cum să ne ferim părinte?

– Depinde ce luăm din Occident. Occidentul deja este cel care va învăţa de la noi. Sunt persoane care vin în vizită, oameni de nivel şi vin în România apoi se întorc înapoi şi-şi cumpără o casă în România, nu numai că-şi cumpără casă dar îşi cumpără şi un loc de mormânt. Dar acest duh occidental pătrunde şi prin anumite posturi de televiziune, cum ar fi Pro-Tv bunăoară, care a discreditat prin modul de a prezenta ştirile, canonizarea Sfântului Irodion de la Mănăstirea Lainici. Tipic româneşte.

– Dar despre românii care pleacă în străinătate şi de aici din România şi din Basarabia ce părere aveţi?

– Ăsta e principiul evreului – acolo unde e bine e patria mea – “ Ubi bene ibi patria”. Patriotul zice “Ubi patria ibi bene”. Asta e marea deosebire. Mulţi dintre copii de astăzi spun copiilor « Du-te băi, du-te de aici măcar tu să trăieşti bine ». Am avut perioade când s-a murit de foame, dar nimeni nu s-a gândit la fugă, la trădare. Acum sunt în stare aproape toţi să se ducă din ţară. Nu-i mai leagă nici mormânul, nici tata, nici bunicul. Materialismul, nu mai trebuia comuniştii să vină ca să ne vorbească despre materialismul istoric, ăsta este un materialism original. Ce sa facem? Poate dumneavoastră o să apucaţi perioadă de Renaştere dar să ştiţi că în această Renaştere aveţi şi dumneavoastră un rol , iar atâta vreme cât avem tineret liberal, tineret ţărănesc nu vom putea fi niciodată la fel. Pe vremea noastră era aşa zisa tinerime română, nu liberali sau democraţi etc. Fiecare partid are şi o organizaţie de tineret.

– Cu avorturile ce putem face, 20 de milioane de avorturi s-au făcut la noi după 1990 ?

– Da, chestiunea naşterii. La Sibiu a fost un curs cerut de Patriarhie, toţi preoţii au trebuit să facă 60 de zile cursuri misionare ca să ne acomodăm comunismului, poate dumneavoastră nici nu eraţi atunci. Am fost toţi preoţii care eram activi la centrele eparhiale şi am făcut 1-2 luni de studii pentru acomodare cu comunismul, pentru că la venirea comunistilor au fost numai arestări, scandaluri. Totuşi au fost şi dintre comunişti bătuţi de către cei care rezistau şi atunci a luat măsură patriarhul şi a introdus acest curs pentru a ne familiariza cu comunismul. La aceste cursuri de îndrumare la Sibiu au fost 100 de preoţi în seria mea şi stăteam cu toţii în căminele studenţeşti, studenţii fiind în vacanţă şi din când în când venea un consilier de la Mitropolie întrebându-ne cine vrea să predice duminică în catedrală. Toţi stăteam în sala cea mare de festivităţi şi nu se ridica nimeni şi la un moment dat eu ridic mâna. Vreau să vă spun că atunci când a sosit momentul Liturghiei, era prăznuit Sfântul Ioan Botezătorul. La predică mi-am ales un motto „şi de naşterea copilului se vor bucura mulţi”(în contextul social de atunci când problema avortului era la ordinea zilei) şi după predică, ÎPS Nicolae Bălan mi-a zis: „minunat dar de ce aşa incet?”. Dar eu de fapt mă temeam să nu creadă lumea că strig şi o luasem invers. În timpul predicii m-am adresat celor prezenţi întrebându-i „Oare nu din cauza avorturilor n-am descoperit încă medicamentul împotriva cancerului? Oare copilul care a fost ucis nu era cel care trebuia să descopere acest medicament?” Au rămas perplecşi profesorii academici prezenţi acolo, s-au speriat pur şi simplu, mă priveau ca pe un procuror pe chestiunea naşterilor. O luasem în stil misionar. Astăzi te-ar condamna toţi pentru aşa discurs, pe motiv că nu avem ce mânca. Astăzi am ajuns să mâncăm bunătăţi dar cică suntem muritori de foame…

– Se deosebesc cu ceva românii din Basarabia de restul românilor?

– Mă rog, se deosebesc în sensul că respiră alt aer, sunt moştenitorii unei anumite ţinute, unii chiar îi întrec pe românii de aici. Eu am văzut la Chişinău, când mi-a permis regimul să mă reîntorc, pe strada Mihai Viteazul, un tânăr şi o tânără şi erau atât de frumoşi şi atât de frumos vorbeau româneşti că-mi venea să-i cuprind. Sunt multe persoane care şi-au păstrat demnitatea dar sunt şi multe lichele. Asta e, n-avem încotro.

– Aţi cunoscut personalităţi duhovniceşti? În ce relaţii aţi fost cu respectivii?

– Cum să nu, în primul rând pe părintele profesor Gala Galaction. Eu avusesem un proces în vremea studenţiei. Eram judecat, ziarist fiind, şi Tribunalului militar nu-i convenea un ziarist de la Ministerul Propagandei. În proces aveam nevoie de martori şi eu l-am indicat pe Gala Galaction.

– Pe Paulin Lecca l-aţi cunoscut?

– Păi am fost amici cu Lecca. El e cu 3 ani mai mare ca mine iar fratele lui Vadim a fost colegul meu. Aveam o gazetă a tineretului de la Chişinău „Tribuna tinerimii” la care lucrasem împreună cu Paulin. El, la început era de o voioşie nemaipomenită, ţinea foarte mult la o fată şi când aceasta i-a spus că nu se căsătoreşte cu el, Paulin s-a călugărit. Îmi aduc aminte cum ne plimbam pe malul lacului Herestrău şi el îmi zice „măi, eu mă călugăresc”. El era foarte petrecăreţ trecând adesea pe la restaurant pentru un păhar de vin, fecior de preot fiind, iată că deodată se călugăreşte la Antim. Tot el l-a tradus pe Dostoievski. Nichifor Crainic l-a simpatizat şi când avea nevoie de un text rusesc să fie tradus în română apela la Lecca. Mergea prin Chişinău cu încă doi prieteni înalţi şi cumpărau prune, (costau 2 lei kg) de râdea şi vânzătoarea.

– Pe doamna preoteasă cum aţi cunoscut-o?

– Eu după ce am cunoscut-o, la o săptămână ne-am şi cununat. Era o secretară la redacţie care dactilografia mai bine ca noi şi în timp ce dictam un articol pentru ziar, apare protopopul de Tighina, părintele Buruiană (eu îi făcusem teza de licenţă pe tema Sinodul Ecumenic Ferarra – Florenţa), era un om şi jumătate, şi-mi zice „las-o naibii, domnişoară pune punct. Hai Alexandru să-ţi fac cunoştinţă cu o domnişoară”. După ce mi-am luat haina ne-am pornit spre Tighina. Acolo era un deputat ce avea o nepoată pe care o cunoştea protopopul. Cineva din familia aceasta a fost şi ministru. Erau oameni serioşi şi stabilisem pentru sâmbăta viitoare să facem o petrecere ca să ne cunoaştem. Apoi am mers cu protopopul la Cobusca. De acolo e preoteasa mea pe care mi-a prezentat-o părintele. Şi atunci am refuzat să mai mergem la Tighina. Astfel ne-am cunoscut cu mama ei, ea fiind foarte ruşinoasă şi în felul acesta s-a ascuns. Mie mi-a plăcut enorm simplitatea ei, iar protopopul m-a întrebat ce facem? Zic, „măi spune celor de la Tighina că nu mai vin”, mai ales că mama Tamarei a fost de acord cu intenţia mea de a mă căsători cu fiica ei. Însă la un moment dat a venit un ordin din partea lui Ion Antonescu „toţi teologii care nu s-au preoţit sunt mobilizaţi şi ni se dădea un termen de 10 zile”, însă atunci toţi fugeau de mobilizare. Armata română era înfrântă şi ca să nu fiu mobilizat m-am căsătorit. Nu ştiam că la mine la redacţie a sosit ordinul de mobilizare. Tamara venea atunci la Chişinău cu sora ei şi eu am luat cea mai frumoasă trăsură pe care o găsisem şi m-am dus la gară să o întâlnesc iar acolo sora ei a scos o listă şi a început să-mi arate ce trebuia să cumpăr: „o coroană pentru intrarea în Biserică, o coroană pentru intrarea în sală, facem cutare, cutare”. Eu numai nu fierbeam şi-i zic „ştii ce, ori ne cununăm astăzi, ori după război dacă mai ajungem vii”. Au rămas amândouă praf. Tamara, regretata preoteasă a început să plângă. Şi ne-am cununat în ziua aceea. Imediat Vasile Ţepordei, Sergiu M. Nica, ziariştii au sărit în ajutor, pentru că nu era oră de cununie. Venise primarul or. Chişinău şi el ne-a înregistrat deoarece ofiţerul stării civile refuzase, apoi am mers la preot şi ne-a cununat, deşi se făcuse aproape noapte. Biata soţie, s-a cununat în haine de strada, ruinându-i-se toate planurile. Vedeţi câtă încurcătură cu nunţile acestea.

– Pe părintele Sofian Boghiu, pe Valeriu Gafencu i-aţi cunoscut?

– Pe părintele Sofian da, acum citeam ceva scris de el. Iar vis-a-vis de Valeriu Gafencu, cred că sunt printre basarabenii care l-au văzut pentru ultima oară înainte de arestare. Cu el şi alţi studenţi am fost pe muntele Piatra Craiului într-o excursie organizată de centrele de refugiaţi aflate în custodia ministerului, pentru toţi studenţii refugiaţi din Bucovina, Basarabia şi o parte din Ardealul de Nord. Eu, care sunt crescut pe valea Nistrului, am boala munţilor, a codrilor şi îi rugam pe toţi să mergem în munte (fiind multă zăpadă nimeni nu vroia să se bage acolo) şi când ne-am dus în Piatra Craiuilui acolo l-am cunoscut pe Valeriu, apoi el de sus de pe munte (2300 m) a fugit pe creastă in jos cu o viteză nemaipomenită. Ce trebuia să facem noi intr-o oră el a făcut în 10 minute. Iată aşa om a fost, care după aceea nu l-am mai văzut. Ne-a privit pe noi ca pe nişte fricoşi. Atâta l-am cunoscut. Pe urmă l-am pomenit de multe ori la Biserică. El a fost victima generalului Antonescu şi a comuniştilor care l-au preluat de la Antonescu.

– Părinte, în sec. XX patima desfrânării a devenit un idol. Ce să facem ca să ne păzim de această patimă?

– În primul rând depinde sângele tatei şi a mamei. Fără să vrem moştenim anumite trăsături. De aceea au fost unii călugări care cu entuziasm s-au dus spre călugărie şi au constatat că e un reziduu care nu-i mai menţine starea de bun monah şi atunci s-au retras, iar când au justificat acest pas au spus că „din cauza tatei şi a mamei”. Păi sunt părinţi care nu se mulţumesc cu soţia(soţul) lor. Sau bunăoară sunt laici care ţin rânduiala ca şi preoţii. A venit odată la mine o femeie şi mi s-a plâns că bărbatul ei divorţează pe motiv că ea sâmbăta înainte de Liturghie nu vrea să împartă cu el patul conjugal. Dar oare ne-am căsătorit ca să facem acest lucru în fiecare zi? Sunt unii bărbaţi, cu părere de rău, care privesc femeia numai din acest punct de vedere. Uitaţi-vă, avem familii vestite care s-au căsătorit, au copii şi începând de la o anumită vârstă renunţă ambii la viaţa sexuală.

– Dar toată prostituţia această care se propagă la televizor, nu-i afectează pe copii mici?

– Televiziunea, teatrul, internetul sunt instituţii de stricare a oamenilor. Aici se spun lucruri urâte care nu le pronunţă nimeni în public. Televiziunea contribuie la stricarea poporului şi bieţii ţărani nu au educaţie ca să poată rezista la aceste atacuri considerând că „ăştia sunt oameni învăţaţi”.

– Părinte, aţi avut vreun preot model înainte de a vă preoţi?

– Sigur. Ca model l-am avut pe preotul din sat. Eu am participat şi la înmormântarea lui, aveam 10 ani. Toţi şcolarii am dus câte o coroniţă şi toţi am primit câte un colac. Dacă a-ţi auzit de Paul Goma, una din rudele sale era paroh la noi în sat, doar că familia lui e Guma, rudă cu p. Vasile Guma din Chişinău. Preotul de la noi din sat a avut 10 copii. Atunci mai periculos era să faci un avort decât să faci un copil. Uitaţi-vă la părintele Mihoc de la Sibiu, are 12 copii. Părintele Constantin Guma de la Dubăsari a avut 6 băieţi preoţi şi 4 profesori. Înainte oamenii nu avortau. Se temeau de acest păcat. Dar ceea ce se întâmplă azi e un dezastru. Eu cred că pământul poate suporta pe toţi oamenii care s-ar naşte. Şi argumentul că nu vom avea ce mânca e un fals.

– În Basarabia mai ţineţi legătura cu careva din preoţi?

– Numai cu părintele Părintele Petru Buburuz, chiar azi am vorbit cu el. Eu întotdeauna l-am încurajat pentru misiunea care o face. Parohia lui a reluat tipărirea revistei „Luminătorul” care a început să apară pe timpul ÎPS Gurie Grosu.

– Mai este părintele basarabean Roman Braga, care e în SUA acum.

– Îl ştiu, e de la Cruzăşti de lângă mine, suntem cam în aceeaşi vârstă.

– Părinte, ce părere aveţi de tinerii de azi?

– Eu judec nu din punct bisericesc, poate am păcat, eu judec din punct de vedere naţional. Credinţa noastră se mai menţine cât de cât, dar mă interesează ce se întâmplă ca neam. Mulţi din tineri sunt cam decăzuţi. Eu sunt convins că ei nu vor avea o viaţă fericită. Vezi cum merg tinerii şi se uită la câte o fată şi îi zice colegului „pe asta am vut-o şi eu”. Sau vine o domnişoară la farmacie şi în gura mare cere de la farmacist un prezervativ. Unde mai era pe vremuri aşa ceva?

– Părinte, să ne spuneţi care e senzaţia când mergi prima zi în prizonierat şi cum e în momentul eliberării?

– Ce se întâmplă, omul e mai tare decât ştie el. Cu părere de rău sunt şi oameni care nu ştiu altă soluţie decât sinuciderea, am văzut acest fenomen între soldaţi şi ofiţeri. Băgat în puşcărie caută ceva să se spânzure. Vede că geamul e foarte mic, iar pe sală umblă gardianul şi tot strigă „bă banditule nu te aşeza”, pentru că banditul trebuie să stea toată vremea în picioare. Acum deţinuţii joacă cărţi, ascultă radio, au teatru, atunci însă aveai numai vizetă prin care ţi se ordona să nu te culci şi dacă te culcai apărea şobolanul să-ţi miroase gura căutând de mâncare. Săreai ca ars imediat. Iniţial primeam ca mâncare nişte terci prin vizetă. Apoi s-au făcut intervenţii, cereri în care s-a solicitat să mâncăm afară ca să mai vedem soarele puţin şi s-a aprobat această cerere. Iar la masă, unul din deţinuţi care era preot, vrând să mănânce şi-a făcut cruce şi când i-a tras gardianul un polonic în frunte nu ştiu dacă nu a căzut jos, dar eu mi-am făcut cruce şi i-am spus unui profesor de lângă mine „domnule profesor să fiţi martor, eu îl gâtui pe ăsta”, dar când m-am apropiat de el n-a vrut să mai lovească chiar dacă observase că mi-am făcut cruce. Mai bine să nu cunoaşteţi asemenea împrejurări. Unii suportau supliciile extraordinar de se enervau la culme cei care ne supravegheau în închisoare. Am fost purtat prin multe puşcării şi la Sibiu, la Braşov şi la Făgăraş. Când ne mutam era o bucurie pentru că ne mişcam, la un moment dat am ajuns şi la Canal. Şi în Rusia am fost prizonier în timpul retragerii. Am fost luaţi ca prizonieri atunci vreo 700 de militari şi unul dintre ruşi s-a oprit la mine şi a întrebat „şo za pop” (ce preot e şi acesta?). Eu eram desculţ, că nu mai puteam purta încălţăminte în acele condiţii de retragere pe front. Şi atunci toţi militarii au strigat la mine să las haina că din cauza ei ne împuşcă pe toţi. Eu le-am zis că această haină ne-ar putea salva şi dacă e cazul atunci să mă împuşte pe mine. Şi într-adevăr s-au oprit la mine. Mai erau doi preoţi care şi-au lăsat reverenda dar după asta nu i-am mai văzut. Pe mine însă m-au scos la raport, neştiind că mai sunt şi alţi preoţi printre noi care au cedat… Eu până la urmă am primit permisiunea de a merge la Chişinău.

– Părinte, ce putem face pentru oamenii din afara Bisericii?

– Singura formă de a-l ajuta pe altul este rugăciunea. Sunt alţii care în momentul în care îi spui că îl pomeneşti se enervează din cauza că i-ai socoti cumva mai inferiori decât tine. Mă uit la oameni pe stradă şi se observă o trufie accentuată. Înainte nu era aşa.

– Vă rog să transmiteţi un cuvânt de folos pentru românii din Basarabia!

– Eu îi pomenesc toată vremea. Eu peste tot am declarat că sunt preot basarabean. Chiar şi la Patriarhie am declarat acest lucru şi după ce fusese PF Iustinian la Moscova, am fost invitat la Patriarhie şi la intrare preotul de acolo mi-a spus că PF vrea să audă că aţi fost prizonier în Rusia şi mi-a solicitat să-i spun cum a fost în Rusia.

interviu realizat de Andrei Ciobanu.

Sursa: www.ascor.md