Interviu cu Basarabeanul Eugen Dimitriu: Rugăciunea a fost arma care ne-a izbăvit şi ne-a întărit şi ne-a făcut să putem rezista

Membrii Asociaţiei Studenţilor Creştini Ortodocşi Români filiala Chişinău s-au întâlnit marţi, 3 ianuarie 2012 la mănăstirea Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava cu basarabeanul Eugen Dimitriu. În continuare vom prezenta fragmente din discuţia de aproape 3 ore cu domnul Dimitriu.

Eugen Dimitriu: Am fost ultima oară în Basarabia în 1942…

Ecaterina Luţişina: Ce vă amintiţi din copilăria petrecută în Basarabia, la Călineşti?

E.D.: Eu m-am născut în întâi octombrie 1923 în comuna Sărata [r. Teleneşti], comună de nemţi, în ‘40 nemţii au plecat în Germania. Tata meu este dintr-o familie de ţărani gospodari cu pământ mai multişor şi o fost telegrafist Morse, era pe vremuri când trebuia să ştii codul Morse, iar mama este dintr-o familie de preoţi şi învăţătoare… Deci viaţa mea basarabeană însumează doisprezece ani, din 1923 până în 1935, la vârsta asta ţi se pare că tot pământul e al tău şi tot ce vezi în jur e al tău. După aia părinţii din 1935 au fost mutaţi la poşta din Fălticeni,25 km de la Suceava,după aia în 1965 am trecut la Suceava după 30 ani de Fălticeni.

E.L.: În care circumstanţe a-ţi plecat din Basarabia?

E.D.: Păi părinţii au fost mutaţi în 35 cu serviciul, la Fălticeni…

La grădiniţă am trăit prima sperietură din viaţa mea, conducătoarea de copii primeşte vizita soţului ei, învăţător,care făcuse şcoala militară de ofiţeri la Bacău, şi noi când l-am văut cu sabie, cu grade (epoleţi) , ne-am speriat şi am început a plânge.

De mic am avut legătură cu biserica,stăteam lângă protopop, lângă biserica din Teleneşti, şi ajutam de mic la dus candela părintelui, la ieşit cu lumânarea când se citeşte evanghelia, la tras clopotele, biserica din Teleneşti avea 13 clopote şi le trăgeam eu, elev de şcoală primară. Părintele duminica la sfârşit de slujbă ne dădea câte 5 lei, eu eram coleg de clasă cu băietul părintelui.

Eu îmi fac cruce că nu am rămas în 40 acolo când au venit ruşii, pentru că sturlubatic cum eram, puteam să fiu luat drept duşman al lor şi o terminam fie cu un glonț în ceafă fie băgat în tren direcţia Vladivostok sau mai ştiu eu unde.

O singură scenă o să vă spun din tot liceul şi trecem mai departe la zilele noastre. Şi vine teza pe semestrul întâi, la naturală,cocostârc. Ce să scriu eu de cocostârc, ţin minte că şedea un cocostârc, cu femeia lui pe casă la moş Vasile şi clămpăneau din când în când şi toamna plecau da acum şi să mai scriu eu, nu am atâta imaginaţie să descriu o pagină două despre cocostârc. Stăteam în bancă în fundul clasei, cu un coleg, Mişa Ciuma şi eu nu am ce face şi scot cărţile naturale,iar în spatele meu numai văd „te-am prins!!!” deci îmi ia testul şi scrie acolo copiat, după care profesorul s-o dus din fundul clasei la catedră şi colegul meu Mişa Ciuma, scoate o lamă şterge „copiat”, l-o dat frumos cu cretă şi profesorul puţin cam bătrân o uitat că o scris copiat şi am luat şase.

La Fălticeni, altă lume dragii mei, trebuie să recunoaştem că Basarabia o cam fost izolată, o fost un fel de Siberie a României, toţi pedepsiţii disciplinar ai ţării erau trimişi acolo şi ăia în loc să se disciplineze, aceia îi onorează să se îmbogăţească şi după câţiva ani veneau cu vagonul plin de mobilă şi de alte chestii înapoi în ţară.

Din 40, din clasa a 2-a, vara, mă duceam la bunica şi cutreieram toate gardurile, toate câmpurile celea şi toate dealurile şi şiocălăriştile şi popuşoaile şi grânele. Mergem desculţ pe unde se cosise grâul şi nu avem nimic la picioare, nu îmi trebuie nimic, nici medicamente nici pansamente.

Şi am prins în decursul timpului, ca element, ca moment interesant repetat, repetat mereu erau acele cinci minute înaintea orei a lui Aurel George Estino, profesorul de franceză şi a lui Vasile Ciurea care se plimbau cinci minute după ce intrau în clasă printre bănci, şi începeau să povestească despre trecutul cultural al Fălticenilor. Nu înţelegeam grozav din chestiile astea, dar când m-am dus la muzeu, mi-am dat seama că ăştia ne toarnă aşa cu hârjobul trecutul ca să ne intre în cap, în inimă şi într-adevăr am devenit un pasionat. I-am moştenit pe profesorii care au adus glorie oraşului prin scrierile lor. Ceea ce trebuie să reţineţi este că au fost invitaţi la universităţi, Vasile Ciurea la Cluj, la ştiinţe naturale, la catedra profesorului Ion Scriban şi nu s-au dus, la o revistă mare la Bucureşti, la Iaşi – nu s-au dus, au rămas toţi pe loc, au preferat să stea până la moarte în Fălticeni, care este unul din cele mai frumoase oraşe din ţară. Un oraş cu dealuri şi văi, plin de livezi şi la ora asta cu patru muzee.

Încet-încet am trecut în clasele superioare, am dat bacalaureatul, apoi la facultate.

În 40, am avut ghinionul să ascult la radio la nişte rude de ale mele, în judeţul Bălţi, 15 km de Teleneşti,comunicatul cum că la cererea Uniunii Sovietice Guvernul României a hotărât cedarea Basarabiei şi Nordul Bucovinei…Eram în familia unui preot care când a auzit, a izbucnit în plâns şi imediat sa dus la sunduşi, şi o început a strânge nişte ţuhale, din lucrurile astea şi în noaptea ceea o plecat la Bălţi. Pe malul Nistrului Soroca, Hotinul, Cetatea Alba, Chişinăul alea o căzut în prima zi şi văzând cum stă treaba, noroc că avem o bicicletă împrumutată şi solidă, noroc că nu o plouat în zilele alea, două nopţi şi o zi nu am dormit deloc.

Era a doua zi după comunicat, şi am văzut dinspre Bălţi, am pornit de la Teleneşti spre Bălţi ca de acolo să o iau înspre Făleşti, peste Prut la Iaşi, şi m-am oprit la jumătatea drumului, la Sângerei –satul lui Valeriu Gafencu la un ţăran, aveam o bucată de pâine la mine, atâta mai avem, să îmi dea o cană de apă. S-o uitat ţăranul cela la mine, o văzut că îs cu bicicleta, că am două cămăşi acolo pe portbagaj şi ni-o zis să nu mă duc în mijlocul oraşului. Eu nu am intuit ce vrea şi când am ajuns eu, de pe deal în Bălţi, răsuna Internaţionala în tot Bălţiul. Am văzut un drum pi stânga, parcă cineva m-o tras de mâină, am înconjurat vre-o 2 km şi am ajuns la şoseaua, acolo am ajuns din urmă un regiment de cavaleri care era şi fără cai, fără armament şi fără nimic. Le-am cerut voie să mă primească, colonelul era fiul unui preot de lângă Fălticeni, trecându-mă Prutul, tot cu bicicleta mereu am văzut nişte trenuri de câte 150 de vagoane, am rămas uluit. Am mers cu un tren din astea până la Iaşi acolo am luat un tren Iaşi-Paşcani, apoi Paşcani-Fălticeni şi am ajuns acasă. Părinţii şi-au făcut cruce căci nu mai trăgeau nădejde să mă vadă.

Anul 1948 o fost anul marii răfuieli, când au fost arestaţi peste 20 de mii de oameni din toate categoriile sociale, inclusiv vre-o câteva mii de studenţi, printre care m-am numărat şi eu.

Data de 15 mai 1948 este o dată cu rezonanţă istorică, am fost dus, mi-au dat cinci ani şi am stat şase şi o lună. La AIUD de exemplu am stat în secţie, nu la celularul care ave peste trei sute şi ceva de celule,nici la zarcă, secţia teribilă, ci în secţie, am stat cu poetul Radu Gyr, a scris foarte multe poezii, am stat şi cu Ion Petrovici, profesorul de filozofie care o fost ministrul învăţământului, el o fost condamnat la zece ani, pentru că a fost ministru al învăţământului sub Antonescu şi după aceea s-a inventat pedeapsa administrativă care se dădea în luni, de aceea Ion Petrovici a suportat pedeapsa administrativă de 5 ori câte 12 luni, deci practic el a făcut 15 ani de închisoare nu zece.

Ne plimbam în cerc, are şi Radu Gyr o poezie, Plimbare în cerc, cu mâinile la spate şi cu ochii în pământ, cine ridica capul, mergea la celulă după care urmau alte „binefaceri”. Seara Ion Petrovici în camera lui, auzeam de la ceilalţi colegi că povestea din viaţa lui, povestea probleme de filozofie, traducerile lui Kant, Shopenhauer, şi era şi un ţăran care stătea cu gura căscată şi asculta. Petrovici îl întreabă: „Măi Ioane da tu înţelegi ceva?” la care ţăranul răspunde: „Domn profesor să vă spun drept nu înţeleg da îmi place”.

Am pătimit o dată şi trei zile fără pâine din cauza unui porumbel, eram la plimbare, şi un porumbel alb care de obicei stătea în preajma acoperişului, pătratului acela unde ne plimbam noi în cerc, era urmărit de un uliu, porumbelul o lua şi în sus şi repede în jos şi în acolo şi în coace că înnebunise de ciudă şi noi văzând victoria porumbelului, urlam acolo în curte până o intrat gardienii în alertă şi o venit imediat gardianul şef, dar nu o putut inventa nimica că au văzut porumbelul şi numai o zis că suspendă pâinea pe trei zile.

Într-o sâmbătă, un gardian blond, rău, cu buzele subţiri, vroia să se ducă acasă că ieşea de pe secţie, un bătrân de la noi, care visase mult timp înainte că 15 august are să se elibereze şi se duce acasă,era 15 august în ziua despre care vreau să vă vorbesc,şi s-o eliberat, o murit acolo în AIUD şi gardianul trebuia să-l ea cu targa, să-l pună într-o căruţă de morţi şi să îl ducă la Valea Robilor. Gardianul înjura de mama focului, cu tot ce vreţi mai urât şi mai trist, mai cutremurător, „iată când o avut aista poftă să moară, când trebuie să mă duc la bal”. Nu am putut crede că balul e mai presus decât viaţa unui om.

Am fost şi în secţie, şi în celular ne-o mutat, ne-o pus la geamuri scânduri, ne-o luat şi lumina, şi plimbarea, şi mâncarea s-o înrăutăţit, mai ales când o venit ministrul de interne Drăghici, ne-o scos şi din fabrică, o desfiinţat fabrica, adică pentru noi, politicii, cei de drept comun lucrau acolo în continuare. Norma era de 12 ore, dacă nu făcei norma mai facei 4 în plus, deci 16 ore de muncă.

Aveau obiceiul ca pe la 1,2,3 noaptea s-auzeau zăvoarele, strigau culcat cu faţa la perete nu mişcaţi, aşteptam să înceapă pârâiala, dar nu începea nimic, asta era tratamentul pentru a scoate din noi nişte epave, nişte oameni fără voinţă, nişte fricoşi şi aşa mai departe.

Am stat în cameră cu asistentul de la facultatea de Litere a lui Radu Gyr, Nicolae Crudu şi discuta gândindu-ne dacă vom mai avea şanse să scăpăm vre-o dată căci timpul a fost suspendat cu bună ştiinţă de noi.

Rugăciunea a fost arma care ne-a izbăvit şi ne-a întărit şi ne-a făcut să putem rezista. Erau oameni care posteau, erau preoţi care din pâinea lor cât primeau 200 g făceau fărâmituri şi ne spovedeam şi ne împărtăşeam. Nicolae Crudu era orb complet, l-am luat eu în apropierea mea, eu îi luam mâncarea, îi dădeam să mănânce cu lingura şi din când în când venea şeful cu gardienii şi pescuiau pe cei mai harnici la curăţit cartofi, eu am fost identificat ca unul care are mâină rapidă la curăţit cartofi şi căpătam o gamelă în plus şi aia o dădeam acasă cum se zice, la secţie la celulă, şi aia o dădeam fostului meu profesor de muzică Dumitru Popescu.

La Târgu Ocna l-am cunoscut pe Valeriu Gafencu, pe Ioan Ianolide, pe Aurelian Cocic, pe Wurbrand, pe cei de la camera patru care aveau caverne la plămâni. Valeriu Gafencu vorbea des cu pastorul evreu, se înţelegeau bine, Valeriu a primit streptomicină de acasă şi se spune că ar fi dăruit-o lui Wurbrand, care s-a vindecat. Deja îl priveşte că el afirmă contrariul. Noi făceam de serviciu în camera patru, trebuia să avem grijă de ei.

Şeful politic al penitenciarului era Şleam Augustin, acesta aştepta cu echipa de torţionari venită de la Piteşti momentul să înceapă reeducarea. Când venea streptomicina pentru cineva, era chemat la biroul ofiţerului şi îl întreba:

„_ Streptomicina asta te poate salva. Dai informaţie?

_ Nu

_ Atunci mori.”

Din câţi au primit streptomicina acolo, şi au fost zeci, poate unu poate doi n-au putut rezista. Dar problema se pune altfel, ce reeducare să faci cu acei bolnavi cu caverne în plămâni, cu nişte muribunzi ce reeducare să faci? Ce speranţe de viaţă să le mai dai?

Alţii care avusese legături cu vre-un gardian mai creştin oleacă făcuseră rost de câte un fragment din Biblie. Acolo am învăţat pe de rost Predica de pe Munte, şi alte rugăciuni şi fragmente din Biblie. Nu au reuşit să dea peste aceste fragmente, şi de un capăt de lumânare s-a făcut rost şi când se bănuia că cutare o să se stingă noaptea asta se aprindea lumânarea iar tânărul acela spunea „Stingeţi lumânarea că mi-o spus Maica că nu mă ia în noaptea asta, stingeţi lumânarea poate trebuie pentru altul”, şi într-adevăr murea a doua seară. Când am fost la Târgu Ocna şi am văzut troiţa cu lista de nume, nu erau toate, acolo se spune că ar fi murit peste 200 de oameni şi că erau şi eleve şi studente despre care noi nu am ştiut decât după 89 când ne-am dus acolo. Drept pedeapsă că n-am fost înţelegători, ni-o trimis pe câţiva disciplinar la Aiud.

Un om normal iese afară pe scaun cel puţin o dată pe zi, ei bine la noi se ieşea o dată la cinci zile. Eu cred că numai bunul Dumnezeu ne-o păzit. Am avut o dată un vis care m-o uluit, eram încă în secţie, de deasupra Aiudului erau nişte nori roşii ca focul care se vânturau teribil şi-ntr-o parte, pe o zonă verde, Maica Domnului doar atâta o spus „Rugaţi-vă” şi o dispărut. Atunci ne-am dat seama că nu suntem singuri, şi după şase ani şi o lună am fost eliberat. M-o dus într-o cameră unde m-ai erau oameni şi nouă zile ne-au hrănit ca să nu se sperie la gară de noi, dar de data asta nepăziţi, şi după nouă zile m-o luat un gardian şi m- dus la ieşire , apoi la gară şi acolo stăteau trei tineri voinici, raşi pe cap care au încercat să mă provoace cu un „Te-au chinuit rău bandiţii ăştia”, dar am tăcut.

Am discutat cu Valeriu Gafencu, era un om foarte blând, cu ochii senini, n-o ridicat o dată vocea, n-o vorbit nici o dată de suferinţele lui, avea un singur gând probabil şi buzele lui se mişcau, se mişcau, se mişcau, şi nici antihriştii ăştia din echipa lui Ţurcanu n-au îndrăznit să se apropie de el şi nici gardienii, nimeni nu s-a apropiat de el, au avut proabil şi o frică, avea nimbul sfinţeniei, care noi muritorii de rând nu îl vedeam şi cum am spus Valeriu Gafencu şi-a apropiat destinul, pe care l-a considerat nu destin ci Voia Domnului, pentru că în lumea marilor călugări şi preoţi există această convingere că aici ne pregătim pentru moarte iar dincolo începe viaţa, învierea cu adevărat. El ştia toate lucrurile astea, era foarte cult, era un cunoscător profund, un om extraordinar de instruit. Era un grup de tineri care aveau discuţii permanente

Părintele Mircea Bejenaru: Spuneţi-ne vă rog  ce mesaj a-ţi putea da pentru tinerii basarabeni în reînvierea naţională şi creştin-ortodoxă care trăiesc şi au să moară, ASCOR-ul?

E.D. : Vedeţi dumneavoastră, în generaţiile care au trecut la alte locuri, la cele veşnice, nu ne mai pot vorbi acum, noi ne mai întâlnim în vis cu bunicii, cu mama, cu tata, cu fratele, cu surorile, dar dacă ne gândim la rostul nostru în lume, ce vrem, ce ţintă avem, care e rostul nostru în lumea aceasta sigur că nu vom putea nici o dată să ne lăsăm atraşi de fel de fel e dansuri de astea macabre, sălbatice, unde ai toate şansele să ajungi, să te îndrepţi pe drumul pierzaniei, poate chiar fără nici o salvare.

Ne trebuie nădejdea în Dumnezeu şi în rostul tău pe lume, dacă trecem dincolo nu s-a terminat, dincolo înseamnă începutul vieţii veşnice, învierea, deci în această înviere credem şi după puterea fiecăruia, chiar câte o dată când mai cădem, ca şi un om care duce un sac greu în spate, mai cade dar tot se ridică în picioare şi iar îl mai duce vre-o câţiva paşi, şi iată că cu voia Domnului ajunge atunci la o vârstă când e firesc să ne gândim că de acuma se apropie plecarea. Eu am ajuns la anii iştea, sigur că nu am speranţa să trăiesc până la 888 de ani dar la 88 tot am ajuns. Gândiţi-vă să lăsaţi ceva în urmă, eu la asta m-am gândit după ce m-am întors acasă şi mi-am zis până în clipa de faţă că Dumnezeu mi-a îngăduit ca să ajung zilele acestea şi am pătimit destule în viaţa mea şi de asta v-am pomenit la început despre posibilitatea scrierii unui eseu de fiecare dintre dumneavoastră după ce veţi studia vârsta pas cu pas până veţi ajunge la adâncă bătrâneţe şi veţi înţelege ce înseamnă asta vinovăţia perpetuă. Vinovăţia perpetuă este cea gustată de cei care au trecut prin gulagurile din toată lumea.

sursa: ASCOR Chisinau.