“VĂ SPUN ATÂT: CĂUTAŢI IUBIREA ŞI TRĂIŢI-O CU MULTĂ SMERENIE!” VALERIU GAFENCU (24 ianuarie 1921 – 18 februarie 1952)

Valeriu Gafencu s-a născut la 24 ianuarie 1921 în localitatea Sângerei, judeţul Bălţi, în Basarabia. Tatăl său, Vasile Gafencu, a fost deputat în Sfatul Ţării, adunarea reprezentativă care a votat în 1918 Unirea cu Romania. După ocuparea Basarabiei de către bolşevici, în iunie 1940, a fost deportat în Siberia şi a murit la scurt timp după aceea.

Lui Valeriu îi revine aşadar şi sarcina de a se îngriji de restul familiei, mama şi cele trei surori. Valeriu urmează cursurile liceului Ion Creangă din Bălţi şi în 1940 devine student al Facultăţii de Drept din Iaşi.

În toamna anului 1941, când a fost arestat şi condamnat la 25 de ani de muncă silnică, Valeriu Gafencu avea vârsta de 20 de ani. Era student în anul al II-lea al Facultăţii de Drept şi Filosofie în Iaşi.

Reputatul profesor de Drept Civil Constantin Angelescu l-a apărat la proces pe Gafencu, declarând: „Este unul dintre cei mai buni studenţi pe care i-am avut de-a lungul întregii mele cariere diactice”. Pledoarie inutilă, fiindcă dictatura antonesciană nu a vazut cu ochi buni activitatea legionară a tânărului Gafencu, care avea o funcţie de conducere în Frăţiile de Cruce.
Student eminent şi apreciat, căruia i se prevedea un viitor strălucit, Valeriu este însetat după idealurile unei vieţi bune, drepte, orientate în/şi spre Dumnezeu.

Tânărul Valeriu Gafencu a ajuns la Târgul Ocna în decembrie 1949, după ce a trecut prin puşcăriile de la închisoarea Aiud (întemniţat de regimul dictatorial al lui Antonescu, între 1941 – 1944) şi de la Piteşti (închisoare în care a avut loc cumplita reeducare comunistă cunoscută sub numele de „fenomenul Piteşti”, proces catalogat de Soljeniţin ca cea mai mare barbarie a sec. XX). Din cauza torturilor şi regimului bestial din temniţele comuniste, Valeriu Gafencu a ajuns la sanatoriul-închisoare Târgul Ocna într-o stare atât de gravă încât supravieţuirea sa timp de doi ani (pana la 18 februarie 1952) poate fi considerată drept o minune. Preţul rezistenţei sale morale şi spirituale în faţa ighemonului comunist de la Piteşti a fost unul care i-a răpit definitiv sănătatea. TBC-ul pulmonar, osos şi ganglionar, reumatismul, lipsa hranei necesare i-au ruinat trupul.

Chipul său era însă, straniu, scăldat într-o lumină nepământeană, asupra căreia depun mărturie mulţi din cei care au avut privilegiul de a-i fi în preajmă în ultima parte a vieţii sale. Sufletul şi mintea sa nu se despărţeau defel de rugăciune.

În ultimul an, hemoptizia (scuipa sânge) îl transformase într-o „epavă”. La prima vedere, căci lumina sfinţeniei trecea dincolo de bietul trup în suferinţă şi îi atingea pe ceilalţi deţinuţi.
Cu această figură de sfânt – care nu poate fi explicată natural, întrucat se ştie că boala care îl rodea aduce doar deprimare şi schimonosire a chipului – a trecut la cele veşnice.
Şi-a cunoscut ziua morţii.

Cu numeroase plăgi tuberculoase pe trup – care supurau permanent – Gafencu şi-a aşteptat moartea cu o seninătate care i-a înmuiat şi pe gardienii-călăi. Trupul său se făcuse cu adevărat lăcaş al Duhului Sfânt. Pentru credinţa sa, Valeriu a fost învrednicit de Dumnezeu să-şi cunoască ziua morţii.

Pe 2 februarie 1952, el şi-a rugat camarazii să-i procure o lumânare şi o cămaşă albă, pe care să i le pregatească pentru ziua de 18 februarie a aceluiaşi an. A mai cerut ca o cruciuliţă (pe care se pare că o avea de la logodnica sa) să-i fie pusă în gură, pe partea dreaptă, spre a fi recunoscut la o eventuală dezgropare.

La 18 februarie, între orele 14.00 şi 15.00, după momente de rugăciune incadescentă (cu faţa transfigurată), Valeriu a rostit ultimile cuvinte: „Doamne, dă-mi robia care eliberează sufletul şi ia-mi libertatea care-mi robeşte sufletul”.

La targa unde a fost depus, spre a fi dus într-o groapă comună (a tuberculoşilor), au venit şi s-au închinat, pe rând, toţi deţinuţii, iar călăul Petre Orban a plecat din închisoare pentru întreaga zi, pentru a-i lăsa să-şi ia rămas bun de la Valeriu. Valeriu Gafencu a fost omul jertfei totale. Şi-a sacrificat, pentru Hristos şi neam: tinereţea, profesia, familia, libertatea şi viaţa. Cu toate acestea Biserica Ortodoxă Română intârzie nejustificat canonizarea lui Valeriu Gafencu. Oamenii îl cinstesc însă ca atare, icoana mucenicului putuând fi găsită în tot mai multe case.
I-a salvat viaţa pastorului Wurmbrand cu preţul propriei vieţi.

Unul dintre bolnavii ce-l iubeau mult şi-l admirau pe Valeriu, Victor Leonida Stratan, obţinuse printr-o intervenţie specială de la familie, un pachet cu streptomicină. Deoarece starea lui era ceva mai bună, a venit cu medicamentele şi i le-a pus în braţe lui Valeriu, fericit că îi poate salva viaţa. Valeriu le-a primit şi a doua zi l-a înştiinţat pe Stratan că a hotărât să le cedeze pastorului Wurmbrand, spunând că acesta se află, de asemenea, într-o stare gravă şi salvarea lui ar însemna mult pentru dezvoltarea creştinătăţii, deoarece este o personalitate recunoscută, cu relaţii internaţionale şi mare putere de influenţă. Stratan s-a supărat şi a declarat că nu este de acord. Atunci, cu blândeţe, Valeriu i-a spus că din moment ce i-a dăruit medicamentele, acum ele îi aparţin şi are libertatea să le folosească potrivit îndemnului conştiintei lui.

Într-adevăr, medicamentele au fost folosite de pastorul Wurmbrand, a cărui viaţă a fost astfel salvată. Nu după mult timp, pastorul avea sa facă un gest similar, cedând injecţiile primite de el chiar unui legionar. De aici şi confuzia intreţinută in media ca păstorul i-ar fi salvat viaţa lui Gafencu şi nu invers.

Impresionat de trăirea creştină a lui Gafencu, pastorul Wurmbrand a declarat că vrea sa intre în Rai pe aceeaşi poartă pe care intra şi Valeriu şi şi-a luat angajamentul că dacă va mai fi vreodată liber sa vorbească lumii întregi despre trăirea de excepţie a lui Valeriu şi a camarazilor săi. Numai că Wurmbrand a uitat repede cele promise.

Din interviul cu dr. Aristide Lefa, studentul medicinist care l-a îngrijit pe Gafencu până în ultima clipă „Valeriu urma să suporte o intervenţie chirurgicală la spitatul din localitate, fiindcă noi nu aveam cele necesare pentru a-l opera în penitenciar. Operaţia a fost foarte mult întârziată de autoritaţile comuniste.

Când l-au pus pe masă de operaţie nu i-au făcut cum trebuie anestezicul sau acesta era expirat pentru că trupul lui Gafencu nu amorţise. Şi l-au operat mai bine de jumătate de oră pe viu iar el nu a spus un cuvânt. Şi-au dat seama la final ce făcuseră, au rămas impresionaţi, dar viaţa unui deţinut nu valora nimic pe atunci.” Şi alt fragment din interviu „A fost un miracol că a supravieţuit atât. Pe final abia mai putea respira, inima îi bătea cu putere… I-am dat apă cu zahăr căci n-aveam niciun tratament la dispoziţie. După ce a luat două guri s-a ridicat şi m-a mustrat uşor: „Lui i-au dat pe cruce fiere iar voi îmi daţi mie miere?”….”

Imediat ce i-a fost scos trupul afară şi pus pe pământ, deşi fusese o zi călduroasă, cu soare, până atunci, în câteva minute s-a pornit o ninsoarea teribilă care a acoperit tot noroiul din jurul corpului lui Valeriu.

 

Valeriu Gafencu – NOAPTEA PĂTIMIRILOR

Film documentar despre Valeriu Gafencu, numit de Nicolae Steinhardt „Sfântul închisorilor”, unul din tinerii care au murit în închisorile regimului comunist.

http://www.youtube.com/watch?v=Ogg9aJXg9x0

Valeriu GAFENCU – VIAŢA ŞI CHINURILE ÎNCHISORILOR COMUNISTE – SFÂNTUL ÎNCHISORILOR

https://www.youtube.com/watch?v=Rk79uUtZZVU

 

CUVINTE DUHOVNICEŞTI

 * Dacă viaţa unui om depinde de alt om, grea răspundere are acel om! Iar dacă toţi oamenii ar şti că viaţa lor depinde de Dumnezeu, atunci fiecare ar preţui viaţa semenului său!

* Ia-mi, Doamne, libertatea de a păcătui.

* Rugăciunea este expresia cea mai curată a iubirii de Dumnezeu şi de aproapele. Când vei ajunge să te rogi cu adevărat, ai realizat pacea, fericirea…

* Păziţi neschimbat adevărul, dar să ocoliţi fanatismul. Nebunia credinţei este putere dumnezeiască, dar tocmai prin aceasta ea este echilibrată, lucidă şi profund umană.

 

POEZII

 Mi-s ochii trişti

Mi-s ochii trişti şi fruntea obosită
De-atâta priveghere şi-aşteptare,
Mi-e inima bolnavă, istovită,
De grea şi îndelungă alergare
Şi plânge ca o pasăre rănită.

Când ochii mi-i închid şi cat în mine
Puteri să sui Golgota până sus,
O voce, un ecou din adâncime
Îmi spune blând: Viaţa e Iisus,
Mărgăritarul preţios e-n tine.

Privesc la dimineaţa minunată
A Învierii Tale din mormânt,
Ca Magdalena, ca şi altădată,
Îngenunchez ’naintea Ta plângând
Şi-s fericit şi plâng cu Tine-n gând.

 

Imn închinat celor căzuţi

Pe drumul veşniciei tu te-ai dus
Şi ne-ai lăsat ca testament iubirea
Vestită de-Împăratul Iisus:
În ea găsi-vom pururi fericirea.

Te-ai dus şi ne-ai lăsat în urma ta
Nădejdea revederii-n Paradis,
Mereu vei fi cu noi şi-om aştepta
Să ne-ntâlnim cu sufletul deschis.

Ne-ndemni pe cei ce-n viaţă am rămas:
Luptaţi uniţi şi în acelaşi pas,
Zidiţi lui Dumnezeu altare sfinte,
Păşiţi pe Calea Vieţii înainte!