SFINŢII – ADEVĂRATE PUNŢI ÎNTRE OAMENI ŞI POPOARE

Creştinismul românesc a rodit şi el din sine mulţi şi minunaţi sfinţi, chiar dacă smerenia caracteristică poporului nostru sau alte împrejurări istorice nefavorabile în care a avut de trăit au făcut ca Biserica noastră să nu canonizeze decât un mic număr dintre ei şi aceasta de-abia în 1955.

Sfinţii români au existat însă în mod real şi au fost recunoscuţi ca atare de evlavia populară, cu toate că Biserica nu i-a canonizat formal şi nu le-a dedicat anumite zile în calendar şi de aceea faptele lor nu au fost lăudate prin imne bisericeşti închinate lor.

De altfel, timp îndelungat sfinţii s-au făcut cunoscuţi ca atare prin cinstirea pe care şi-au câştigat-o în evlavia populară. De-abia de la un timp încoace Biserica a început să purceadă şi la o canonizare formală a sfinţilor de mai târziu, confirmând venerarea lor de către cercuri largi ale credincioşilor. […]

Toţi sfinţii, cu excepţia apostolilor şi a misionarilor, şi-au câştigat această calitate lucrând pentru credincioşi sau remarcându-se prin viaţa lor de curăţie şi jertfelnicie între credincioşii dintr-un anumit loc sau ţinut. Cinstirea lor a început încă în timpul vieţii, sau după moarte, între credincioşii din acel loc, pentru ca treptat ea să se întindă tot mai departe. Astfel, din sfinţi locali ei au devenit sfinţi universali. Dar au ajuns la această cinstire pentru curăţia dobândită de ei într-un anumit loc, sau mucenicia lor, sau faptele lor de ajutorare pentru dreapta credinţă mărturisită pretutindeni, putând fi imitate de credincioşii din orice loc. Ei aplicau într-un anume loc sau ţinut învăţăturile dreptei credinţe universale. Ei slujeau şi ilustrau credinţa universală în locul în care vieţuiau.

Astfel, toţi sfinţii sunt locali prin faptul că lucrează într-un anumit loc, dar sunt universali pentru credinţa universală pe care o slujesc în acel loc. Din acest punct de vedere nu există sfinţi locali şi universali. Toţi sunt locali pentru oamenii dintr-un anumit loc cărora le slujesc în cursul vieţii prin faptele şi pilda lor, dar toţi sunt universali pentru că această pildă e valabilă pentru credincioşii de pretutindeni şi ea se impune spre unitate tuturor celor care ajung să-i cunoască. Toţi se umplu de Acelaşi Hristos care străluceşte prin fiinţa lor şi toţi sunt purtătorii Aceluiaşi Duh Sfânt, chiar dacă Duhul Sfânt Care li se comunică lor a fost comunicat de ei prin altă limbă. Toţi aparţin prin Acelaşi Duh Sfânt Bisericii universale, care a început la Cincizecime şi continuăde-a lungul secolelor, cuprinzâd diferite neamuri (Fapte 2, 3). Limbile sunt diferite, dar sufletele sunt umplute de Acelaş Duh şi simt în Acelaşi Hristos.

Astfel şi sfinţii români, fie că au fost mucenici ai dreptei credinţe în secolul al IV-lea, sau în secolul al XVIII-lea, fie că au fost ierarhi care au luminat poporul cu cuvântul şi l-au ajutat cu fapta, fie că au fost sihaştri ajunşi la cea mai mare înălţare a fiinţei lor în Dumnezeu, prin rugăciune pentru ei şi pentru credincioşi, au înălţat prestigiul dreptei credinţe şi chipul de om care o trăieşte cu seriozitate la o treaptă care îi îndeamnă pe credincioşii de pretutindeni, când ajung să fie cunoscuţi, să o trăiască cu cât mai multă convingere şi să le urmeze pilda.

Cu cât mai mult se impun prin viaţa lor excepţională în locul în care trăiesc, cu atât chipul lor iradiază cu mai multa putere în Biserica universală. Dar unirea între slujirea lor locală şi importanţa sobornicească mai poate fi pusa în evidenţă şi altfel.

Un sfânt, chiar dacă ridică la cel mai înalt grad nişte însuşiri prin care se remarcă un anumit popor, înalţimea la care se ridică îl face să îmbrăţişeze cu o iubire cuprinzătoare toţi oamenii. În sfinţi nu mai e nici un pic de egoism individual sau de exclusivism naţional. Prin aceasta ei sunt adevărate punţi de înfrăţire între oameni şi popoare. Prin sfinţi se adânceşte mai mult decât prin toţi credincioşii sobornicitatea Bisericii, chiar dacă aceasta nu înseamnă ştergerea deosebirilor între popoarele ce fac parte din ea. Sobornicitatea se întăreşte prin ei şi din partea dreptcredincioşilor din alte popoare pe măsură ce ei devin cunoscuţi acelora. Căci credincioşii aceia îşi îndreaptă rugăciunile către ei cu convingerea că aceşti sfinţi se roagă lui Dumnezeu şi pentru ei, cum de fapt se şi întâmplă. De aceea ar fi bine ca diferitele Biserici ortodoxe să-şi însuşească prin acte oficiale, cunoscute popoarelor lor, canonizările de sfinţi făcute de fiecare Biserică soră, pentru a contribui cât mai mult la unirea popoarelor lor în evlavia închinată reciproc sfinţilor lor.

E bine ca credincioşii Bisericii din orice loc să aibă cunoştinţă de sfinţii de pretutindeni, pentru că fiecare sfânt aduce prin faptele lui săvârşite în alte împrejurări model de fapte pentru orice fel de împrejurări din viaţa lor. Căci faptele sfinţilor şi vieţuirea lor străluminată de prezenţa lui Dumnezeu în ei depăsesc determinările locale, ridicându-se la ceea ce poate fi model şi întărire pentru credincioşii din orice loc. De aceea ar fi recomandabil ca vieţile sfinţilor din orice neam să fie făcute cunoscute prin traduceri în limbile tuturor celorlalte popoare ortodoxe. S-ar face prin aceasta ceea ce s-a făcut în secolele mai vechi ale Bisericii, ajungându-se la universalizarea şi unificarea evlaviei tuturor popoarelor ortodoxe în jurul tuturor sfinţilor. Ar fi un mod practic prin care Biserica ar contribui la cât mai marea înfrăţire a popoarelor din sânul ei. Un model în această privinţă s-a dat prin traducerea şi publicarea de către monahii din Sfântul Munte Athos a „Patericului românesc”, al Cuviosului Părinte Ierom. Ioanichie Balan.

Dupa ce în secolul al XIX-lea s-a subliniat cu putere, în cadrul Bisericii Ortodoxe, conştiinţa naţională a popoarelor, socotim că timpul nostru cere o subliniere a faptului unităţii lor ca popoare conştiente de ele, dar unite în valorile care le sunt comune, şi în primul rând în conştiinţa că trăiesc în aceeaşi credinţă în Dumnezeu lucrător mai ales prin Tainele (Sfinte) şi prin sfinţii lor. […]

Preot prof. dr. Dumitru Stăniloae

(Epilog, în ÎPS Nestor Vornicescu, Arhiepiscop al Craiovei şi Mitropolit al Olteniei, Sfinţi români şi apărători ai legii strămoşeşti, EIBMBOR, Bucureşti, 1987)