SFINȚENIA SE ATINGE CU INIMA, NU CU MÂNA

Cu îngăduința lui Dumnezeu, dar și cu setea de El, grupul de enoriași basarabeni, împreună cu părintele Viorel Cojocaru, de la biserica ortodoxă română „Sf. Apostoli Petru și Pavel” din Chișinău, a pornit în pelerinaj, într-o țară sfântă. Pentru noi, cei născuți la est de Prut, România, cu mănăstirile și bisericile ei multe, cu credința ortodoxă, care se mai păstrează în aceste oaze de cult, este considerată sfântă. Pe acest mal de Prut, uitat de istorie, și îndoctrinat, pentru multe generații înainte de ideologia comunistă, setea de Dumnezeu este (mai)mare, (chiar dacă ea vine de la o anumită vârstă). Purtând în suflet rugul aprins, acești oameni, care pentru o săptămână au fost pelerini ascultători de Dumnezeu și de preotul lor, și-au aprins și mai mult sufletul pentru Mântuitorul și au vizitat peste 25 de mănăstiri și locuri sfinte.

La Dumnezeu se ajunge în tăcere, meditând sau în genunchi

Locul de pornire a fost și el unul curat – biserica „Sf. Apostoli Petru și Pavel”, din Chișinău, ctitorul și parohul căreia este protoiereul Petru Buburuz, toate se desfășoară cu binecuvântarea Sfinției Sale. Și timpul parcă era pe potrivă, după slujba de duminică, când cuvântul ascultat și asimilat la rugăciune trebuie să salte în inima omului. După o închinare și rugă colectivă, binecuvântăm drumul lung și pe șoferul Ghenadie, care vor fi două nevoințe ale noastre pe tot acest traseu asumat. Ne impunem o tăcere, o ascultare, o cumințenie pe care nu le poți găsi în fiecare zi în tine, pentru că la Dumnezeu se ajunge în tăcere, meditând sau în genunchi (în cazul meu, nu știu de ce, plângând).

„Ștefan Vodă mai trăiește”

Călăuziți de o lumină, lăsând în urmă, dar și în grija Domnului, preocupările lumești, așteptarea în vamă spre Țara-Mamă, devine un fel de Han al Ancuței ambulant, pe patru roți. Tăcerea sau poate cumințenia noastră, a pelerinilor, o sparge părintele Viorel, cu povețele și glumele lui inspirate. Și așa parcă fiecare simte dezlegare la vreo poveste, curiozitate, impresie sau cine știe ce cuvânt atent spus. Vameșul, asemenea lui Zaheu, ne întreabă, din obligația meseriei sale, ce ducem în România. Dar pentru că pe fruntea fiecăruia din noi se putea citi un soi de cumințenie, vameșul a plecat liniștit, convins că oamenii simpli, ce lasă în urmă resturi terestre, nu au nevoie de un mare control. Ne continuăm călătoria, și vocile noastre, dar mai mult ale lui Andrei și Danielei Boguș, nu mai plâng că „Ștefan Vodă nu mai este”. Odată ce ai călcat pe pământ românesc, ai convingerea că „Ștefan Vodă mai trăiește”.

Aerul de la Toplița te îndreaptă spre trezvie

Primul loc de pelerinaj este mănăstirea Miclăușeni. Prindem tocmai vecernia și ne închinăm. Admirăm frumusețea locului, gândindu-ne că acest cadru natural și pitoresc, care a aparținut cândva familiei Sturza Cantacuzino, este reactivat astăzi de obștea monahală a celor care viețuiesc aici. Ne apucă noaptea la mănăstirea Toplița, ctitorită de Patriarhul Miron Cristea. Deși este trecut de ora 10, suntem așteptați cu masa pusă. Ne servesc un tânăr monah, pe a cărei față de o dumnezeiască frumusețe se citește o inteligență smerită, și starețul Preacuviosul arhimandrit Emilian. Spunem rugăciunea și mâncăm cuminți, vegheați de pe pereții trapezei de Sfinții Părinți, dar mai ales știind că pe capetele noastre pogoară blândețea Maicii Domnului de Sus. Luăm și câte o înghițitură de țuică de brad. Povestea acestei licori o aflăm imediat. Nevoitorii de aici fac schimb de lemn pe țuică, de aceea i se spune țuică de brad. Chiar dacă n-am fi știut proveniența ei, oricum am fi simțit datorită gustului (dacă e puțin, e și vindecător) un miros plăcut de brad. După grija și servirea prea mare unora ca noi, mie îmi vine să-mi plâng rușinea lumească, pe care o aduc cu mine. Vorbesc cu Ludmila Motricală, profesoară și cu aceeași voință de a-și înfrânge poftele lumești, de inferioritatea noastră în fața cumințeniei înalte a monahului, care s-a retras într-un colț, împăcat cu gândul că ne-a servit frumos. Adulmecăm aerul care tronează deasupra Topliței. E amestecat cu miros de brad, de flori și e rece ca să te îndrepte spre trezvie. E rece ca și apa de care ne temem să ne atingem înainte de somn. Și cel dintâi, care se bagă în ea, cu râset de copil, este Viorel, părintele nostru bun. Nu ne putem ridica la înălțimea rugăciunii sale ca să simțim adevăratul botez.

Dimineața ne despărțim de mănăstirea Toplița, de biserica cu iconostas în lemn care se păstrează în toată curățenia ei mai mult de un secol.

Să umblăm bine prin România

Luni, ziua a doua, încărcată de sens și de istorie contemporană ca și Mureșul în care am ajuns. Trecem pe la Catedrala „Înălțarea Domnului” din Târgu Mureș. Părintele Silviu Negruț, care ne este și ghid, vorbește ca pentru intelectuali – dur, adică cu lacrimi de sânge – ce trebuie să știe și să facă un intelectual român în țara sa pentru a nu se mai repeta greșelile din trecut. Ne spune, în primul rând, că pictorul Nicolae Stroe, sus, pe fațadă, a reușit să picteze tricolorul. Știe că venim din Basarabia, că împărtășim aceeași dorință de re-unire, că aceasta se poate face doar prin credință, că doar așa Dumnezeu își va pune mila ca România dodoloață să nu mai fie ruptă, că trebuie să avem voință să ieșim din aceste realități și doar prin rugăciune Dumnezeu își va pune mila. Ne-a dorit să umblăm bine prin România, iar noi credem că și părintele Iovan se roagă pentru unirea românilor.

Rugăciunea minții pentru Ioan Iovan

Ne îndepărtăm de orașul Târgu Mureș pentru a vizita mănăstirea Recea. Aici este înmormântat părintele arhimandrit Ioan Iovan, fiul spiritual al părintelui Arsenie Boca. Acest drum nu putea să lipsească din pelerinaj, pentru că aici marele teolog român i-a fost duhovnic părintelui Viorel. Aflăm acum de la confesorul nostru că părintele Iovan a fost un mare admirator cu sufletul al Basarabiei și al basarabenilor. Era sensibil și chiar plângea când vorbea despre acest spațiu românesc. Iar ca dovadă de iubire și de restabilire a dreptății istorice cânta „Hai să dăm mână cu mână” când se întâlnea cu basarabeni. Ne reculegem la mormântul lui și în semn de iubire pentru un părinte rugător spunem rugăciunea minții.

Mâncarea ca o binecuvântare

Deși timpul nu ne este prieten, trebuie să găsim ceva sau pe cineva care să ne scoată din starea meditativă. În lungul nostru drum este Turda, iar aici, de loc întâmplător, îl găsim la spitalul municipal pe un mare român și un faimos doctor chirurg, Igor Cojocaru. Ne întâmpină senin, un basarabean, sub al cărui zâmbet larg strălucește o dantură perfectă, asimilat de mediul cultural și spiritual românesc, strecurând câte o glumiță inteligentă, ca un veritabil român (dacă tot suntem succesorii lui Caragiale), ironizând pe seama exprimării impecabile că „și-a stâlcit” limba. Încă nu știm că admirația noastră pentru el va fi intrinsecă când aflăm mai târziu că ne-a sponsorizat intrarea în salina Turda. Cu aerul curat al peșterii tras în plămânii cât Carpații, ne îndreptăm spre Catedrala din Cluj. Și aici pașii ne poartă pe urmele lui Bartolomeu Anania ca să ne reculegem la mormântul mitropolitului. La Cluj, printre sutele de basarabeni, este și Adrian Carp, un nepot de-al meu, căruia în goana timpului vreau să-i aud doar vocea la telefon și să-i spun că și eu respir aerul creștin românesc, aflându-mă pe pământ ardelenesc.

A doua noapte ne prinde la mănăstirea Dumbrava. Măicuțe cu inimi calde, cu zâmbet înduioșător și cu mâini trudite ne oferă masa. Nu ne mai interesează gustul mâncării, când o înghiți ca pe o binecuvântare.

Aiudul sfânt al părintelui Augustin

O altă zi e de-a dreptul memorabilă. Părintele Viorel ne pregătește spiritual că mergem la mănăstirea Aiud. În așteptarea ctitorului și prea îndumnezeitului părinte Augustin coriștii cântă pe versurile lui Radu Gyr „Avem o țară”, dar ne mai spune autorul-martir, „avem și un rai de sfinți”. Parcă coborât de undeva de Sus, frumusețea și inteligența de pe chipul arhimandritului ne amintesc cuvintele lui N. Steinhardt: „Hristos nu ne-a cerut să fim proști, Dumnezeu, între altele, ne-a poruncit să fim inteligenți”. Și părintele Augustin s-a ridicat la înălțimea providențială a acestor cuvinte. Se apropie cu pași înceți și ne ghidează „să apărăm cu râvnă ortodoxia și acest pământ de sfinți și de eroi”. Ne spune că sfințenia se atinge cu inima, nu cu mâna, de aceea orice loc de aici e încărcat de sens și de simbol. Aflăm despre construcția catapetesmei de la Aiud că e construită asemenea brațelor lui Dumnezeu. Din vocea calmă și prea plăcută a părintelui ne convingem că Dumnezeu îl îmbrățișează pe cel care vine la El. Îi mulțumim pentru harul dobândit de a-i cinsti pe martirii neamului, mulțumindu-i într-un singur glas: „Avem Aiudul sfânt”.

Maica Nectaria e super

După ce vizitezi Aiudul sau după ce îl cunoști pe părintele Augustin, credința ți se fortifică. Galopăm pe la mănăstirile gemene Rimetea 1 și Rimetea 2, ne încărcăm de frumusețea harică a locurilor, trecem și pe la mănăstirea Sub Piatră, apoi pe la Lupșa. Toate aceste lăcașuri sunt mărturii ale credinței care ne va salva. Soluții omenești nu sunt, spune o măicuță la despărțire. O altă noapte ne prinde la mănăstirea Albac. Ne gândim și ne dorim să-l întâlnim pe părintele Rafael, dar e retras în Munții Apuseni. Dorința întâlnirilor catihetice și a lecturilor hermeneutice ni le potolește protosinghelul Dionisie Ignat în jurul cărții sale „Cu patericul pe calea mântuirii”. Aflăm că orice eveniment are trei aspecte: lumesc, trupesc și duhovnicesc. Dragostea e singura virtute care le unește pe toate. Și maica Nectaria, cu sufletul ei debordant de sincer, ne conduce spre conlucrarea cu lumina din noi, atunci când într-un moment de bucurie a exclamat afirmativ „E super!”.

Mașina de sabotaj

Continuăm drumul lung pe la alte mănăstiri. Nu poți uita pâinea coaptă și dulce de la mănăstirea Pătrângeni, dar și prea multa blândețe a măicuței care ne-a servit și care a lăsat gestul evlavios făcut de ea pe seama măicuței starețe. Ne grăbim spre Alba Iulia, poate prindem momentul când se schimbă garda în Cetate. Dar ne adâncește în istorie ghidul Ioan Străjan, inginer-pensionar de 86 de ani. E un mare trăitor al românilor în România, care își exprimă dorința de re-unire. Cunoaște atât de bine demersul istoric de la Traian încoace și vrea ca și România tânără să-l cunoască. Nici tendința de sabotaj a mașinii de tăiat iarbă din apropiere nu ne-a împiedicat să-l ascultăm pe Ioan Străjan.

Traseul ne duce spre Castelul Corvinilor, iar în periplul nostru ne grăbim să ajungem la mănăstirea Prislop. În sufletul nostru crește dorința să-i auzim din adâncuri vocea părintelui Arsenie Boca: „Dacă veți veni la mormântul meu o să vă fiu martor la judecata voastră”. Urcăm cărarea răzgâiată de ploaie până la Peștera Sfântului Ioan de la Prislop ca să rămânem noaptea la mănăstirea Lainici. Buna mea prietenă din copilărie, Maria Brânză, mă informează cu o admirație evlavioasă că aici obștea monahală e compusă din călugări, care și-au îndreptat intelectul lor rafinat într-o slujire adâncă. Stăm la vecernia de noapte și ascultăm cuvântul lui Dumnezeu cum curge liniștit pe apa Jiului…

Îndoiala de a părăsi resturile terestre

E penultima zi. Mai sunt multe locașuri care ne așteaptă. Lumina din noi însă ne ajunge să vedem doar câteva: Tismana cu vocile divine ale măicuțelor; Polovragi, și azi în apărarea Brâncovenilor, Horezi, ca să ne plecăm o clipă genunchii, urcăm în cer la Arnota, poate vedem România dodoloață; Bistrița ca să ne convingem că aici totul e regal. Iar Govora, cu câteva măicuțe slujitoare, ne adăpostește în pridvorul ei. Vocea cristalină a stareței ne întreabă dacă nicio femeie frumoasă din noi nu vrea să rămână aici, la mănăstire. Răspunsul nostru alunecă într-un zâmbet rătăcit în lumea pe care cu greu am părăsi-o. Puterea exemplului la îndoielile noastre de a ne despărți de resturile terestre a fost chiar de la măicuța stareță care ne-a servit masa, într-o alergătură smerită, spre mulțumirea noastră.

Seara aflăm vestea tristă a celui mai cuminte dintre noi. Lui Ghenadie, șoferul, i-a murit tatăl, cu o zi înainte de a ne întoarce la Chișinău. Două-trei „mironosițe” dintre noi se ascund în chilia pentru pelerini și citesc acatistul morții, bărbații vor și ei să-i fie alături, măicuțele primesc resemnate vestea duhovnicește. Iar plâng moartea omului de omenie, a omului frumos și înțeleg că nu trebuie să cercetez. Îl mângâiem pe Ghenadie cu privirea și-i suntem cât de aproape putem. Parcă piere totul. Găsim totuși o salvare – cartea ca o rugăciune. Și cele mai tinere dintre noi, evlavioasa Alexa Potorac și îngerița cu ochii cuminți, Alexandrina Leahu, buchisesc în carte până târziu. Ne găsim sau poate ne refugiem în lectură ca o binecuvântare.

Pelerin în țara sa

Citim cu bucurie pe unele ziduri sau pereți, de-a lungul drumului, scris cu litere mari „Basarabia e România”. E Anul Centenar și credem că pe aici a trecut marșul tinerilor cu un mare român de-al nostru, George Simion. Poate ne întâlnim la jumătate de cale, dar sigur ne vedem în august la Chișinău. Tuturor celora care au pornit de la biserica ortodoxă „Sf. Ap. Petru și Pavel” din Chișinău și au ajuns la Curtea de Argeș, ultima destinație, ne bate inima românește. Avem printre noi niște îngerași, Ștefan Boguș, Diana Leșan, Ioachim Botezatu, Alexandrina Leahu, cărora trebuie să le cultivăm credința ca dragoste de neam. Din dragoste, drept răsplată părintească, Andrei și Daniela Boguș, și-au luat mamele în acest pelerinaj, pe Valentina Rotaru, Parascovia Boguș și pe Ecaterina Golban. Credința și sfințenia se țineau de mână între mama Lilia și Nadiușa Lupu, ființe senine, care aleargă mereu după Hristos. În tot drumul nostru am admirat cuplul Victor și Natalia Leșan, care ne-a convins că prin femeia credincioasă se mântuiește bărbatul credincios. La drum lung în țara sfântă a identității noastre nu puteau să lipsească trei străjeri: Vasile Cărăuș, cel cu o inteligență sclipitoare, Eugen Botezatu, un pater familiae de la Ștefan cel Mare încoace, și profesorul Pavel Chircu, plăcut lui Dumnezeu prin credință, talente artistice, coroborate cu logica sa de matematician.

Peste acești pelerini, care au măsurat cu pasul și au îmbrățișat cu sufletul duhul sfânt al României, cea mai frumoasă țară, coboară dragostea părintelui Viorel Cojocaru, virtute care ne unește și ne ajută să trăim în duhul lui Dumnezeu.

SILVIA STRĂTILĂ pentru VASILIADA