REVISTA „LUMINĂTORUL” LA 110 ANI

Cu ajutorul Domnului am intrat în anul Centenarului, 2018. Cu siguranță, pe durata anului, în tot spațiul românesc se vor ține conferințe, seminare, manifestații, etc, care vor comemora evenimentul Unirii din 1918, sau pe cei care și-au adus aportul la înfăptuirea lui. Pentru cititorii sau simpatizanţii revistei „Luminătorul” anul 2018 are o dublă însemnătate: se împlinesc 100 de ani de la Marea Unire și 110 ani de la fondarea revistei. Pe parcursul acestui an, ca tematică primordială a revistei se vor oglindi evenimentele care sunt legate atât de unitatea naţională cât şi de aportul revistei „Luminătorul” în luminarea conştiinţei spirituale şi naționale a poporului român, atât în perioada interbelică cât și după declararea independenței Republicii Moldova. În acest context așteptăm articole ce relevă aspectul istoric a evenimentelor naționale și altele, axate pe aportul și istoria revistei „Luminătorul”. În ultima perioadă a regimului țarist Biserica Ortodoxă din Basarabia era la răscrucea marilor probleme etnice și eclesiastice, cenzura și presiunea asupra Ei erau vădite. Emanciparea națională a credincioșilor din Basarabia era la ordinea zilei în fața țarului și a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse. Efortul de a împăca Biserica Ortodoxă Rusă cu rascolnicii și menținerea „păcii” în Balcani, erau mai prioritare decât rezolvarea problemelor ecleziastice din Basarabia. Se simțea vădit clătinarea scaunului monarhic rusesc, iar presa laică țaristă era abundentă de mesaje atee: antireligioase și antimonarhice.

Preoții cărturari ai vremii încercau să se opună valului materialist, care afecta cel mai mult pe credincioșii simpli. Cunoscuta cenzură țaristă nu permitea așa ușor desfășurarea în amploare a proiectelor misionare a Eparhiei Chișinăului, mai ales a celora care necesitau subvenție financiară. Preoții mai îndrăzneți depășeau șabloanele prestabilite, asumându-și consecințele și desfășurau activități de culturalizare românească a păstoriților, iar intelectualii publicau în presa laică necesitatea misionarismului românesc în parohiile lor. Aceștia din urmă au trezit conștiința națională a preoțimii, care pe atunci constituiau majoritatea din fondul intelectualității rurale, și i-au alimentat să purceadă în primul front de culturalizare românească. În urma cercetărilor s-a constatat că majoritatea proiectelor de culturalizare a poporului român au pornit de la altarul Bisericii Ortodoxe. Tot mai multe semnale se publicau și în revista „Chișinevschie Eparhialinoe Vedomosti”, dar pentru unii preoți și majoritatea mirenilor mesajele trimise prin acest periodic nu aveau însemnătate, doar pentru simplu fapt că ei nu utilizau limba rusă: nici în scris și nici oral. Astfel, misionarul eparhial, Gurie Grosu, viitorul Mitropolit al Basarabiei, publica în anul 1908 consecința curentelor antibisericești ce planau în spațiul basarabean și aduce la cunoștința cititorilor despre efectele adverse ale acestor curente.

Practic revista anticipează prozelitismul a patru curente religioase și parareligioase foarte periculoase pentru creștinii ortodocși: indiferentismul, sectarismul, inochentismul și ateismul. De aceeași părere era și protoiereul martir Constantin Popovici, fiind la curent cu toate mișcările politice naționale, mereu amintea de regresele instalate în Biserică pe parcursul ultimilor ani. Considerat patriarhul preoțimii basarabene, cel care a educat majoritatea deputaților Sfatului Țării, absolvenții Seminarului Teologic din Chișinău2 avea cuvânt greu de spus în Adunările Eparhiale. Absolvenții îl țineau la curent cu toate mișcările politice în promovarea culturii românești în acest spațiu, mulți dintre ei au recunoscut că binecuvântarea duhovnicească în această mișcare o primeau de la părintele lor comun – prot. Constantin Popovici. Asupra Bisericii Ortodoxe din Basarabia, în acel moment se abăteau trei mari necazuri: cel mai greu I-a fost să țină piept invaziei sectare (baptiștii, adventiștii adică subotnicii, etc.), apoi curentului inochentismului. Ambele își găseau adepți printre ortodocși pentru faptul că pastorii sau conducătorii lor predicau în limba română și împărțeau literatură pe înțelesul poporului. A treia problemă majoră o constituia prozelitismul curentului științific ateu, care își făcea lobby în rândul intelectualității prin diverse ziare și reviste ce promovau materialismul marxist.

Contracararea acestor trei curente doctrinare străine poporului nostru și culturalizarea tagmei preoțești au constituit principalele obiective pentru întemeierea Frăției „Nașterea lui Hristos”. De la începutul activității acestei Frății s-a propus editarea foilor misionare (1900-1914), dar „o parte din clerul basarabean, către anul 1907, se arată foarte nemulțumit de nivelul scăzut al limbii traduse – „în moldovenește” – a foișoarelor tipărite de Frăția „Nașterea lui Hristos”. După cum ne mărturisesc sursele, unii preoți au protestat răspicat în ședințele Congresului Eparhial”, practic impunându-l pe ierarhul de atunci, ÎPS Vladimir Sincovschi (1904-1908), să facă demersurile necesare la fondarea unui jurnal bisericesc în limba poporului. Toate aceste nemulțumiri se axau atât pe abundența literaturii rusești, impusă de Centru Eparhial, cât și de calitatea proastă a traducerilor, fapt ce a contribuit la consolidarea preoțimii basarabene în organul misionar Frăția „Nașterea lui Hristos”, care a contribuit esențial la editarea revistei „Luminătorul”. După câtva timp de activitate, la sfârșitul anului 1907, Frăția a propus Centrului Eparhial basarabean fondarea unei reviste bisericești editată-n limba poporului. După mai multe solicitări către ÎPS Vladimir și Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse, Comisia specială pentru alcătuirea unui program în vederea editării unui jurnal în limba moldovenească la data de 20 septembrie 1907 declara următoarele: „Din porunca Frăţimii „Naşterea lui Hristos” şi în baza raportului misionarului eparhial, ieromonahul Gurie, Comisia specială alcătuită din președintele ei protoiereul Constantin Popovici, membrii: protoiereul Nicolae Laşcov, Mihail Ciachir, Iustin Ignatovici, părintele Macarie Untul, Constantin Parfeniev, și misionarul eparhial Gurie au examinat programul propus spre atenţia deputaţilor în congresul din 1907 referitor la editarea unui jurnal bisericesc cu numele „Luminătorul”. Toți membrii Comisiei erau și profesori la Seminarul Teologic din Chișinău.

Trebuie menționat aportul nemijlocit a Ieromonahului Gurie Grosu la fondarea revistei. Raportul de activitate a misionarului pentru prima perioadă a anului 1907 a stârnit nemulțumiri în rândul preoțimii, mai ales a unor profesori de la Seminarul Teologic. Acel raport a stat la baza justificării juridice și de facto privind editarea cărților în limba poporului. Ieromonahul Gurie Grosu tocmai din 1905 menționa ideea fondării unei publicații periodice în limba poporului: „Biserica basarabeană este cuprinsă în majoritatea sa de moldoveni. Mulți preoți cu care am avut ocazia să mă întâlnesc dezvoltau în fața noastră ideea necesității editării unei reviste spirituale în limba moldovenească, menționând că în Basarabia sunt preoți ce nu cunosc limba rusă. În mănăstirile basarabene sunt mulți ieromonahi, cărora hrana spirituală le poate fi propusă cu folos numai în limba moldovenească. Foile Societății preoțești din Chișinău „Frăţimea Nașterii lui Hristos” editate în limba moldovenească sunt unicele surse pentru moldoveni, însă la momentul de față nu sunt suficiente, este necesară începerea editării unei reviste spirituale în limba moldovenească”. Sfinția Sa era cel mai îndreptățit de a cere editarea unei reviste în limba poporului, fiind misionar, a predicat în multe parohii inundate de sectanți, astfel a perceput îndeaproape problemele creștinului de rând. Cunoscând carențele activităților pastorale în Basarabia, considera că prin tipărirea acestei reviste va restabili valoarea Bisericii Ortodoxe în fața credincioșilor și întărirea istorice lor. Ierom. Gurie face o scrisoare cerând binecuvântarea Episcopului Vladimir de a tipări o revistă în limba poporului. Acesta la rândul său cere binecuvântarea Sinodului Bisericii Ortodoxe Ruse. Prin hotărârea 15441 din 20 decembrie 1907, Sfântul Sinod aduce la cunoștința Eparhiei din Chișinău că „Rânduiește a se da dezlegare tipăririi de la anul 1908 prin sfatul Societății „Frăţimea Nașterii lui Hristos” din Chișinău a jurnalului „Luminătorul” în limba moldovenească, după programul arătat, sub cenzura protoiereului Spiridon Muranevici și numirea protoiereului Constantin Popovici și a ieromonahului Gurie Grosu în calitate de redactori ai acestei reviste”.

La întrunirea din 20 septembrie 1907, Comisia specială pentru alcătuirea unui program în vederea editării unui jurnal în limba moldovenească a prezentat ierarhului programul revistei „Luminătorul” structurat în 5 puncte:

1. Interesul clerului și credincioșilor moldoveni de a lectura literatură duhovnicească în limba maternă, precum şi propunerea de a contribui financiar la editarea acestei reviste;

2. Dorința clerului şi monahilor de a citi literatură duhovnicească privind culturalizarea lor, dar nu în limba rusă, iar apariţia unui jurnal în limba româna va satisface necesităile intelectuale ale acestor persoane;

3. Printre membri clerului din eparhie sunt diaconi sau preoţi care nu cunosc limba rusă, iar o revistă editată în limba cunoscută de ei le-ar face mari servicii în privinţa selectării unor informaţii ce ţin de problemele credinţei creștine, cât şi despre evenimentele Bisericii Ortodoxe Universale;

4. În viiorul apropiat se prevăd mari modificări în administrarea vieţii parohiale din cuprinsul Bisericii Ortodoxe Ruse, iar revista ar contribui în mare măsură la informarea membrilor clerului eparhial;

5. În bisericile din Eparhia Chişinăului sunt lipsă cărţile „Vieţile Sfinţilor” în limba moldovenască.

Astfel în paginile revistei vor fi oglindite rubrici ca: Vieţile Sfinţilor, care vor forma un supliment al revistei iar tipărirea lor va fi foarte ieftină.

 În această perioadă de emancipare națională, cimentată cu dorința poporului de a cunoaște și practica limba maternă s-a născut una dintre cele mai longevive reviste bisericești basarabene. Putem spune că din acel aglomerat național și frământări spiritual-lingvistice interioare poporului s-a născut și excepționala odă a limbii române, „Limba noastră”, semnată de un colaborator fidel a revistei, preotul Alexei Mateevici. De la începutul fondării, revista a avut drept obiectiv prioritar păstrarea patrimoniului ecleziastic-național. „Revista a perpetuat şi a sporit rolul Bisericii de păstrare a valorilor de patrimoniu – lăcaşuri sfinte, icoane, veşminte, cărţi, hrisoave, calendare şi alte tipărituri de valori materiale şi datine, obiceiuri, tradiţii, folclor în calitate de valori spirituale”. Tocmai datorită implementării acestor obiective revista „Luminătorul” devine tribuna de start a celor mai buni patrioți și luptători români din spațiul basarabean în perioada interbelică. Obținerea permisiunii Sfântului Sinod Rus de a se tipări la Chișinău o revistă în limba română a fost o luptă de lungă durată, asumată de clerul basarabean. Cunoscuta cercetătoare Maria Danilov menționa că: „pentru fiecare tipăritură apărută aici cu buchie românească s-a dus o luptă continuă, și această luptă a fost susținută mai întâi de clerul basarabean.

În acest context, am putea spune că „Luminătorul” nu a fost doar un rod de consecință a evenimentelor din Rusia de la începutul sec. XX. Apariția acestei reviste în „limba moldovenească” a fost pregătită de lucrarea misionară, națională și religioasă înfăptuită cu răbdare și discreție de generații întregi de slujitori ai Bisericii neamului pe tot parcursul sec. al XIX-lea”. Oricum, fondatorii revistei și câțiva preoți profesori ai Seminarului Teologic de la Chișinău erau adaptați condițiilor vremii și gata de a suferi consecințele unei eventuale pedepse. De fapt ceea ce și se întâmplă cu Ierom. Gurie Grosu mai târziu. Lupta pentru culturalizarea românească a poporului era bine cunoscută și chiar practicată de unii preoți ai vremii. Aceștia, cu multe sforțări, reușesc în anul 1906 să refondeze Tipografia Eparhială, care avea putința de a tipări în limba română dar cu grafia chirilică. În acest contecst, Silvia Grosu menționa că: „Putem spune că apariția „Luminătorului”, cu difuzarea în întreaga provincie basarabeană, chiar și peste Nistru, a fost un fapt cultural de mare însemnătate. În acest context, avem datoria să mai spunem că revistei i-a dat „viață” același grup de conducători bisericești care întemeiase, la 1906 Tipografia Eparhială Moldovenească, în scopul ca aici să fie tipărite cărți bisericești și laice pentru popor”.

Și astăzi în unele parohii mai găsim diverse cărți coapte la această tipografie, e drept că unele au fost arse de oamenii vremurilor vitrege, altele nu s-au păstrat intacte datorită hârtiei de calitate proastă. Fondarea acelei tipografii anticipează lucrarea misionară a Bisericii de mai târziu. Referindu-ne la istoria revistei „Luminătorul”, atunci am putea diviza cronologic parcursul ei istoric în două perioade: prima 1908-1918 (de la fondare până la Marea Unire) și 1919-1944 (de la Marea Unire până la întreruperea editării). Pentru prima perioadă este caracteristică lupta atât pentru revindecarea misionarismului ortodox raportat la prozelitismul sectar (inochentist, baptist, penticostal, bahai), cât şi la culuralizarea românească tacită. În această perioadă revista apărea scrisă în limba română cu caractere slavone. Primul număr al revistei s-a editat în tiraj de 1500 exemplare și s-a distribuit gratuit la preoții parohi și la administratorii orașelor și satelor.

Abonaţii revistei erau preoţii, ieromonahii, organizaţile centrale şi locale, precum şi credincioşi simpli. De remarcat faptul că o parte din eceste reviste se distribuiau gratuit celor mai sârguincioși studenți și seminariști, iar unul dintre ei, Teodor Inculeț, practic publică câte un articol de meditație creștină în fiecare număr, începând cu anul 1909. În această perioadă revista apărea lunar şi se tipărea la Tipografia Eparhială Centrală cu formatul 24cm x 14cm. Din luna iunie 1918 s-a întrerupt apariţia, aproximativ jumătate de an, până la 15 ianuarie 1919 şi apare ca organ de presă a Eparhiei Chişinăului şi Hotinului. Aproape în fiecare număr al revistei până-n 1918 găsim diverse articole de învăţătură duhnicească, traduse din limba rusă de preotul Mitrofan Ignatiev, pe atunci parohul bisericii ”Măzărache” din Chișinău.

Părintele Constantin Parfenie menționa că de la 1 ianuarie 1908, revista deja fusese expediată în parohii cu abonat obligatoriu, în peste 700 de sate. Abonarea la revistă era centralizată, parohiile achitau cinci ruble pe an pentru toate numerele. A doua perioadă este strâns legată de Actul Unirii din 1918 și consecința lui asupra organizării și administrării Mitropoliei Basarabiei de mai târziu. Ce ţine de comitetul redacției nu se produc mari schimbări în această perioadă: prot. iconom Constantin Popovici își continuă activitatea în calitate de redactor iar colegul Sfinţiei Sale, arhim. Gurie Grosu, revine din surghiun şi-şi continuă munca cărturărească la redacția revistei.

Anul Unirii cu România a găsit revista „Luminătorul” ca un simplu jurnal de popularizare a cunoștințelor religioase ortodoxe. Consiliul Superior al Eparhiei Chișinăului și Hotinului, la data de 21 decembrie 1918, prezidat de Arhiepiscopul Nicodim Munteanu v-a aborda problema unei publicații oficiale, drept organ de presă al Bisericii Ortodoxe Basarabene.

Astfel, ÎPS Sa propune ca revista „Luminătorul” să rămână organul de presă oficial al Eparhiei Basarabene, deoarece „numele revistei este deja bine cunoscut și i se va mai adăuga doar un subtitlu „Organul Eparhiei Chișinăului”, conținând două părți: Oficială și Neoficială”. La același Consiliu s-a hotărât ca partea oficială să conțină acte normative bisericești și articole ce relevă administrarea Eparhiei, toate să fie scrise cu caracter latin, inclusiv și articolele culturale din partea neoficială. Materialele din partea neoficială, care aveau un caracter de popularizare a mirenilor erau scrise în limba română cu grafia chirilică, astfel se dorea ca poporul să însușească lecturarea în grafia latină.

Din partea oficială a revistei făceau parte toate Ordonanțele Eparhiale: decrete, numiri, destituiri, procese verbale, rapoarte, etc. Tot aici, la sfârșitul anului de învățământ erau publicate rezultatele finale la învățătură a seminariștilor, rubrică destinată părinților. În partea neoficială erau articole cu diverse tematici. E necesar de subliniat că majoritatea lor aveau tematică de teologie practică: preistorice dominau pastoralele și predicile la diverse sărbători și ocazii. Multe articole oglindeau și explicau simbolistica ritualurilor serviciului divin public. Erau fragmente din diverse articole traduse, majoritatea din ele se refereau la aspectele dogmatice sau filosofice creștine, unul dintre traducătorii din limba rusă era și preotul poet Alexei Mateevici. Tot în această parte au debutat mulți preoți poeți din acea perioadă, alții redau diverse evenimente parohiale. În domeniul istoriei Bisericii Basarabene se publica mai puțin, doar aparent mai găsim diverse acte slavo-române comentate de Stefan Berechet. În domeniul catehetic și sectologic erau apreciate articolele semnate de Mitropolitul Gurie Grosu, prot. Constantin Popovici, prot. S. Bejan, etc. Revista a ținut o strânsă legătură cu clerul rural, unde au debutat foarte mulți preoți, care s-au remarcat atât prin lirica duhovnicească cât și prin proză.

Viața Bisericii era oglindită pe viu în paginile revistei. O perioadă de timp revista a fost tipărită în limba română dar tot cu grafie chirilică, abia din luna noiembrie 1920 revista apare cu grafie latină. Se denotă faptul că Tipografia Eparhială nu putea fi aşa de uşor reformată caracterelor latine. În acest context, preşedintele Congresului preoţimei basarabene, prot. Alexandru Baltaga, aduce la cunoştinţa Episcopului Gurie următoarele: „[…] Una din cele mai bune tipografii a oraşului Chişinău astăzi n-are posibilitate a lucra intensiv ne având la dispoziţie mijloace materiale (nici hârtie, nici parale). Pe lângă aceasta cel mai trist lucru este că tipografia n-are şrift românesc, de şi a primit pentru acest scop 10000 lei donaţie de la banca românească. [..] pe anul 1919 datoria revistei Luminătorul se ridica la 25280 lei [..]”.

Comitetul redacției face apel către cititori în anul 1920, propunându-le să se aboneze la revistă, ce conținea partea oficială și neoficială, iar prețul costa 100 lei anual. Hotărârea Episcopului Gurie referitor la această problemă este: „Să se formeze o Comisie Eparhială care să revendice toate datoriile faţă de Tipografia Eparhială. Membrii comisiei: Prot. S. Bejenari, prot. T. Gavrilovici şi prot. G. Sicorschii. În caz de refuz toate acestea se vor cere pa calea judecăţii. Se va propune protopopilor istorice să-şi dee demisia pe ziua de 1 aprilie dacă nu se rezolvă. †Gurie”. 

Deci problema tipăriturilor de limbă română în Eparhia Chişinăului şi Hotinului era pe ordinea zilei în activitatea arhipăstorească a PS Gurie Grosu. Duritatea cu care-şi exprima indignarea faţă de responsabilii Tipografiei Eparhiale au purces la faptul că deja în luna noiembrie revista era tipărită la ea acasă în grafia latină, iar în partea neoficială găsim texte tipărite integral cu caractere chirilice, această formă se extinde până-n 1924.

În perioada interbelică revista pierde mulți cititori, deoarece un obiectiv ascuns al publicațiilor era promovarea limbii române literare, iar trecerea de la limba română populară din anii 1908-1919 la limba română literară a nemulțumit cititorul de rând. S-a modificat stilul redării mesajului prin adoptarea unui limbaj autentic românesc îmbogățit cu multe neologisme, puțin cunoscut cititorului mirean. În acest context se înscriu și articolele ce abordau o limbă românească autentică semnate de publiciști români, care făceau misiune românească în Basarabia, fie că erau preoți sau profesori la facultate de Teologie, fie că erau publiciști sau profesori la alte instituții. Aici amintim pe Nichifor Crainic, Ștefan Berechet, Petru Constantinescu-Iași, Gala Galaction, Constantin Tomescu, etc. Acest fenomen de culturalizare lingvistică îl mărturisea după doi ani de la Marea Unire Mitropolitul Gurie Grosu. Înalt Preasfinția Sa amintea într-un articol despre polemizările anterioare cu Episcopul Serafim Ciceagov având ca subiect limbajul relevant românesc publicat în „Luminătorul” „… e o deosebire mare între limba moldovenească și cea românească, și eu nu permit să scrieți românește, ci moldovenește numai. Moldovenii pronunță de pildă în singular „au”, dar voi scrieți „a”. Atunci i-am spus Vlădicăi Serafim Ciceagov: dacă voiți să scriem popular, atunci vom scrie nu „a” ci „o”, pentru că poporul nostru pronunță într-adevăr nu „a” sau „au”, de pildă „o mers”, „o venit”. Aceasta i-a provocat mult haz, dar a rămas cu convingerea că noi prin „Luminătorul” facem separatism”. PS Serafim nu cunoștea limba română, el aborda problema stilului datorită nemulțumirilor din partea credincioșilor sau chiar a unor preoți. Pe parcursul anilor 1919-1944 periodicitatea revistei „Luminătorul” a fost diferită: iniţial a apărut lunar, apoi bilunar, iar din august 1923 şi până la sfârşitul anului 1924 apărea un număr la fiecare 10 zile. Din ianuarie 1925 tipărirea revine la varianta bilunară, iar din ianuarie 1933 până când va fi sistată tipărirea se editează odată pe lună. La finele anului 1930 apare o problemă de ordin administrativ a revistei. Redacția revistei a fost învinuită de faptul că în perioada anilor 1922-1930 partea oficială atrăgea atenția doar Eparhiei Chișinăului și Hotinului, astfel că în anul 1928 nu se știa cui aparține. Adunarea Eparhială discuta trecerea ei la secția culturală a eparhiei, iar în anul 1931, 1 iulie se hotărăște soarta de a apărea autonom. În acest aglomerat moral în februarie 1932 Episcopia Bălţului și Hotinului renunță la impunerea parohiilor de a se abona la revistă.

În acest context ambiguu apare și revista „Misionarul”. În această perioadă redacția revistei promova diverse noțiuni apologetice și misionare, care puneau în discuție adevărurile de credință ortodoxă, apoi trec la articole antisectare, împotriva baptiştilor, inochentiştilor, etc, toate acestea constituiau o rubrică aparte „Secția Misionară”, care apare din anul 1922 până-n 1929. Aceste este aportul informării populației privind invazia sectară prin intermediul revistei „Luminătorul”. De exemplu în satul Izvoare jud. Orhei, Mitropolitul Gurie și-a propus să viziteze cât mai des parohia pentru a susține moral credincioșii fideli Bisericii Ortodoxe și a combate prozelitismul sectar al baptiștilor, fapt consemnat în revista „Luminătorul” de parohul bisericii din sat. Articole cu tematică antisectară și împotriva curentelor ateiste persistă în revista „Luminătorul” până-n anul 1929, atunci când la dorința ÎPS Gurie vede lumina tiparului altă revistă prețioasă din punctul acesta de vedere – „Misionarul”, care mai târziu urma să se întrețină tot autonom. În perioada interbelică revista a devenit tribuna multor preoți poeți sau scriitori, astfel scoaterea din anonimat a culturii românești în rândul preoțimii a fost un obiectiv atins de fondatorii revistei. Motiv pentru care preotul Boris Chelaru nota în anul 1936 următoarele: „preoțimea ortodoxă trebuie să-și aibă exponenții săi atât în marea operă culturală, cât mai ales în cea publicistică. Revistele noastre bisericești, precum și unele ziare românești care au închinat pagini Bisericii, dau frumosul prilej preoțimii să-și însemneze gândurile și simțămintele ce le nutresc pentru Biserica Neamului”.

Cu părere de rău acest apogeu al revistei se apropia de sfârșit, odată cu intentarea dosarelor false și destituirea Mitropolitului Gurie Grosu. Începând cu noiembrie 1936, „Luminătorul” trece printr-o perioadă destul de grea. Suferința fondatorului s-a extins și asupra revistei. Ultimii doi ani de viață (1943-1944) „Luminătorul” s-a tipărit doar la București, și tocmai din acest motiv ultimele numere lipsesc din bibliotecile Republicii Moldova. Personalitățile marcante care au stat la cârma revistei: Mitropolitul Gurie, protoiereul iconom stavrofor Constantin Popovici, protoiereul Mitrofan Ignatiev, preotul Alexei Mateevici, protoiereul martir Alexandru Baltaga, preotul Grigorie Constantinescu, protoiereul Iustin Ignatovici, Episcopul Dionisie Erhan, dascălul Ioan Ravca, preotul Alexandru Vlahuţa, protoiereul Mihail Ciachir, etc. Multe din articole au fost semnate și de mireni, care abordau evenimente din viața parohiei. Nu s-a reușit descifrarea unei singure abrevieri de autor, Г.M., care semnează cinci articole în perioada anilor 1908-1918. Pe parcursul anului 2018 vom oglindi în revista „Luminătorul” diverse articole ce scot din anonimat valoarea ei în culturalizarea poporului român din Basarabia, sau aportul Bisericii Ortodoxe la rezolvarea diverselor probleme sociale și naționale. Abordarea științifică a revistei „Luminătorul” implică o cercetare asiduă a tuturor evenimentelor reflectate în jurnal dar și achiziționarea tuturor numerelor și completarea fondului. Totuși, revista devine cea mai importantă sursă de informare privind activitatea Bisericii Ortodoxe din Basarabia în perioada 1908-1944, fiind cel mai solicitat periodic din fondul Carte Rară al Bibliotecii Naționale a Republicii Moldova.

Actuala redacției a revistei „Luminătorul” își propune în anul Centenarului să editeze colecția întreagă a revistei din perioada interbelică (1908-1944) completată de Bibliografia Generală, indice de nume şi indice de locuri.

pr. Viorel COJOCARU