Pocăinţă cu gândul la libertate

Lumea celor privați de libertate, a delicvenților este cunoscută numai de ei. Întoarcerea la viața normală, incluziunea în societate constituie un drum greu, în primul rând, spiritual. Credința divină, izvorâtă din dragostea întru Hristos, este acea cale de consiliere prin jertfă și abnegație, prin pocăință, prin spovedanie și multă răbdare, care-i readuce pe deținuții din penitenciare după ispășirea pedepsei pentru păcatele săvârșite, la libertatea râvnită, la împăcarea cu sufletul și cu gândul la Bunul Dumnezeu.
Și-a asumat o asemenea misiune de consiliere a deținuților părintele Viorel COJOCARU, preot la biserica ortodoxă română „Sfinții Apostoli Petru și Pavel” din Chișinău, misiune care a devenit o parte a vieții sale duhovnicești. Acest preot al Mitropoliei Basarabiei își continuă studiile de doctorat în Bioetică la Universitatea de Stat de Medicinaă și Farmacie „N. Testemiţanu” din Chişinău, având tema de cercetare „Consilierea spirituală a condamnaţilor: repere bioetice, metodologice şi practice”. I-am solicitat părintelui un interviu la această temă.

CORESPONDENTUL: Părinte, cum ați început misiunea duhovnicească în penitenciare?
Preot Viorel COJOCARU: Pe la finele anului 2006, cu pronia și voia lui Dumnezeu și cu binecuvântarea ÎPS Petru, Mitropolitul Basarabiei, am intrat pentru prima oară în Penitenciarul-spital nr. 16 de la Pruncul, fiind solicitat să oficiez Taina Sfântului Botez unui prunc născut acolo. A fost un gest de bună-credință al mamelor de acolo, care au hotărât să boteze copiii născuți chiar în penitenciare. Cu atât mai mult, la acel botez s-au adunat mulți deținuți și am rămas surprins plăcut, când am observat dragostea și dorința de comunicare din partea celor privați de libertate. După ce am oficiat botezul, cei prezenți au vrut să se spovedească, ceea ce am și făcut. De atunci, nu mă pot despărți de ei. Și s-a închegat o relație duhovnicească cu aceste persoane, deja aveam o responsabilitate față de ei și am continuat să lucrez cu ei, să le transmit cuvântul Domnului, să le întorc înapoi sufletele, să îi ajut să fie tari și să creadă în viitorul lor, să nu deznădăjduiască, să nu se răzbune după eliberare. Susținerea purcede prin învățătura dumnezeiască, le spun că timpul acesta, cât stau în penitenciar, îl pot folosi întru binele lor, adică să se examineze și să se readucă pe sine, să se cunoască pe sine, să citească, să se remodeleze ca oameni. Pentru că în societatea noastră bulversată oamenii nu au timp, sunt prinși în activiăți de fiecare zi, sunt stresați și păcatele sunt tot mai grele. Le mai spun că în penitenciare au posibilitatea de a se înveșnici prin spovedanie, prin pocăință, prin rugăciune. Sunt doi pași care trebuie urmați.
Primul pas este să recunoști că ești păcătos, că nu știi câte păcate ai făcut. După cum se spune în rugăciunea dinainte de Sfânta Împărtășanie: ,,Cred, Doamne, și mărturisesc, că Tu ești cu adevărat Hristos, Fiul lui Dumnezeu celui viu, care ai venit în lume să mântuiești pe cei păcătoși, dintre care cel dintâi sunt eu...”. Al doilea pas este să-ți pară rău că ai făcut păcatele acestea să lupţi cu tine însuţi ca să te schimbi şi să nu mai repeți greșelile făcute. Discut cu ei despre toate acestea.
În paraclisul penitenciarului, în spatele lui este pictată icoana ,,Drumul Crucii”, care îl reprezintă pe Iisus Hristos cu crucea în spate, mergând spre Golgota. Acest chip iconografic evidențiază greutatea Crucii pe care sunt spânzurate și păcatele noastre, apoi îi întreb: ,,Vă place de Hristos? ,,Da, îl iubim, răspund ei într-un glas, și trebuie să ne spovedim cât mai des ca să ușurăm Crucea lui Hristos și să ne spele păcatele noastre”.

COR.: Mergeți și pe la alte penitenciare, vă însoțește cineva?
Pr. P. V.: Programul nostru este stabilit doar pentru Penitenciarul nr. 16 Pruncul, dar cu diferite ocazii misionare am mers și la penitenciarul nr.4, de la Cricova, nr. 9, de la Pruncul, la cele de la Soroca, Leova, Goieni etc., practic, la toate penitenciarele din Republică. Deplasările le facem prin intermediul Fundației ,,Vasiliada”, membrii căreia formează echipe de voluntari cu gânduri frumoase de a-i susține pe deținuți, îndeosebi pe mamele cu copii și cei care provin din familii social vulnerabile. Mergem cu acatiste, cu colinde, facem rugăciuni, consiliere spirituală, facem mărturisiri, lansări de carte, de filme cu tematică duhovnicească, facem activități filantropice, organizăm diferite spectacole. Încercăm să mișcăm un pic sufletele lor, să aducem libertatea la ei acolo, pentru că aceasta este cea mai frumoasă cercetare, sunt cele mai previzibile acțiuni de a-i pregăti pentru viața de după ușile penitenciarelor, pentru un mod sănătos de viață.
Iată, și în timpul sărbătorilor din această iarnă am mers cu cinci colindători la Penitenciarul nr. 16 cu colinde. Am adus ca donație 62 de titluri de carte ortodoxă, iconițe ale sfinților-martiri din închisori, am discutat despre viața acestor sfinți, fiind o întâlnire de suflet și de mare revelație duhovnicească. Condamnații au rămas foarte impresionați, unii dintre ei chiar au lăcrimat. Toate cărțile aduse au fost distribuite printre deținuți, care, de altfel, nici nu au fost îndeajuns, ca și alte loturi de carte ortodoxă, aduse mai înainte, fiindcă pentru ei aceste cărți sunt o ușurare sufletească, se tămăduie, se îmbogățesc spiritual, capătă o încredere tot mai mare în puterea credinței, în Domnul nostru Iisus Hristos. M-a impresionat mult și faptul că însuși Șeful penitenciarului a citit deja vre-o patru cărți, după care privește, desigur, altfel la situația din jurul său. Ne străduim de fiecare dată să actualizăm filantropia, să fim mai aproape de ei, de sufletele lor. Dar cel mai important, lucrăm la întoarcerea lor. Toate activităţile au un singur generic „Fratele meu, nu uita, Dumnezeu te iubeşte”. Dragostea lui Dumneze a topit munţi şi pietre, cu atât mai mult inimile oamenilor.
Atunci când gustă din dragostea dumnezeiască muncesc la aprofundarea credinței din inimile lor. Am sesizat cele mai neordinare feluri de a posti. Unii dintre ei ţin toate posturile, alţii câteva săptămâni doar cu apă, alţii nu vorbesc nimic câteva zile, iar unii mai voinici duhovniceşte postesc cu gândurile. Am asistat la mărturisiri publice, la pocăinţă cu lacrimi şi la rugăciuni profunde. Ce poate fi mai util ca cei suferinzi să fie fericiți. Hristos mereu umblă pe pământ, Îl putem găsi la căpătâiul unui bolnav, la masa unui sărac, în celula unor condamnaţi. Atunci când ajutăm ca aceste persoane să zâmbească şi să fie fericite, atunci Dumnezeu zâmbeşte şi este fericit. Eu şi colegii mei de la Fundaţia „Vasiliada” ne-am propus să-L facem pe Dumnezeu să zâmbească mai des.
Dar aș mai accentua că implicăm și societatea civilă, cercetarea dă rezultate mai bune, când la aceste activități participă mai mulți oameni. Să meargă să vadă acest tip de viață. Mai mult ca atât. Se face și o terapie psihologică a tinerilor bulversați, care nu știu ce-i cu ei, nu vor să lucreze, iau bani de la părinți, cad în depresii. Cunosc pe mulți dintre astfel de tineri. Îi îndemn să meargă la penitenciar cu mine, să vadă ce înseamnă o viață fără rost, viața de după gratii. Desigur, avem probleme cu părinții, care, pentru început, pare să fie șocați de asemenea propuneri, ca să nu se răsfrângă și asupra copiilor lor cele văzute în penitenciare. Dar pe urmă își revin, înțeleg sensul acestor provocări. Pentru mulți tineri aceste deplasări sunt lecții serioase de viață. Și frecventează mai des biserica, își caută un rost în viață. Multora dintre ei le propun să se implice în activităţile ASCOR Chişinău, cărora le sunt preot spiritual.
COR.: Dar să revenim la deținuți. În ce măsură apropierea de Dumnezeu îi ajută să se încadreze în societate după ce își recapătă libertatea?
Pr. P. V.: Aici, aș spune, este vorba, nu atât de libertatea, hai să-i spunem, fizică, ci de libertatea spirituală. Căci, pentru mult timp, fostul deținut rămâne stigmatizat în mintea lui că a fost condamnat. Plus, societatea nu este pregătită să-i primească, îi desconsideră și îi izolează. Eu îi îndemn să nu deznădăjduiască, să fie încrezuți în ziua de mâine, că mare este Dumnezeu și iubirea Lui nemărginită față de oameni este o șansă pentru fiecare. Noi am ajutat pe mulți să se regăsească. Mă bucur foarte mult, când văd la biserică, la Sfânta Liturghie din duminicile de peste an, foști condamnați, care prin rugăciuni și mărturisiri își curăță sufletele de păcate, de trecutul lor și privesc luminos spre ziua de mâine. Mai ales în Postul Mare, vin foarte mulți foști condamnați, din toate colțurile Moldovei, vin cu familiile lor să se spovedească. Întreținem legături permanente cu multe dintre aceste familii. Acestea-s relații frumoase întru Hristos. Hristos, când ajunge în mijlocul unor oameni nu-i desparte, ci îi unește întru credință.
Astfel, că pe parcursul acestor zece ani de misiune în penitenciare, am sesizat că o experienţă utilă în calitate de slujitor al altarului am acumulat-o doar în relaţia duhovnicească cu cei din închisori. Doar acolo am întâlnit creştini săraci care nu-ţi cer nimic altceva decât să împarţi cu ei ora ta liberă. Cele mai reuşite metode de consiliere a persoanelor suferinde le-am experimentat tot acolo. Consilierea spirituală face multe minuni în misiunea duhovnicească din penitenciare. Dorinţa mea de a schimba cursul vieţii acestor persoane s-a cimentat cu glasul Evangheliei din Duminica Înfricoşătoarei Judecăţi care ne îndeamnă să cercetăm pe cei din spitale şi temniţe, pentru că acolo Iisus ne aşteaptă. Domnul Hristos doreşte să-L urmăm prin dragoste şi solidaritate. Și dacă nu facem aceasta, apar defectele societăţii și, ca rezultat, se înmulțesc rândurile pușcăriașilor. Este mai greu să schimbi un suflet decât să-l condamni. Majoritatea dintre ei acceptă schimbarea şi unirea cu Hristos. Felul în care abordezi această schimbare depinde de experienţa duhovnicească a fiecărui preot în parte şi cunoştinţele despre metodele de consiliere a persoanelor private de libertate.
Dragostea lui Dumnezeu nu are margini. Ea îi cuprinde pe toţi. Această dragoste cucereşte sufletele celor condamnaţi. Experienţele duhovniceşti ale mărturisitorilor de credinţă în perioada comunistă îi ajută să depăşească mai uşor perioada detenţiei. Rugăciunea şi lecturarea cărţilor duhovniceşti este cea mai rodnică metodă de recuperare a unei persoane private de libertate. Timpul liber petrecut în cameră te poate ucide, dar şi te poate creşte intelectual. De fapt, această ipoteză este valabilă și lumii libere.
Din experienţa consilierii spirituale în penitenciare am avut de mai multe ori fericita ocazie să asist la cele mai sincere şi profunde spovedanii, la cele mai înălţătoare rugăciuni. Sufletul reprimat îşi caută libertatea, iar libertatea lui nu este decât în Hristos. Printre gratiile geamurilor din penitenciare, pe unde pătrund razele soarelui, pe acolo pătrunde și Hristos. El este mereu prezent acolo şoptindu-le la urechea fiecăruia de dragostea şi jertfa Sa de pe Cruce. El le dorește o singură întoarcere: Întoarcerea la Dumnezeu. Păcatul ne desparte de El. Conştientizarea stării de păcătoşenie din noi, mărturisirea lor şi angajarea în lupta cu păcatul permite Mântuitorului Hristos să se sălăşluiască întru noi. Când cuprindem această stare nu ne mai împiedică gratiile şi izolatorul ca să fim liberi. Am ajutat oameni din penitenciare să fie liberi întru Hristos. Nemărginita dragoste care o manifestau faţă de Dumnezeu a molipsit şi pe alţii, ajutându-i să se întoarcă spre Hristos.
Apelul de fiecare zi în penitenciare este acela de a înţelege și a însuși corect libertatea. Sufletele noastre nu pot fi deţinute, iar liniştea interioară este mai presus decât libertatea. Idealul suprem al omului este să preţuiască cel mai mare dar oferit – VIAŢA. De fiecare dată reamintesc cuvintele Mărturisitorului Valeriu Gafencu, supranumit „Sfântul Închisorilor”: „Doamne, ia-mi libertatea care mă robeşte şi dă-mi robia Ta care mă face liber”. Numai în Hristos suntem liberi, iar robia în Dumnezeu este cea mai profundă libertate.
                                                               Interviu realizat de Ion AXENTI