PELERINAJUL – cale de înduhovnicire

Tot mai des părinţii se opresc neputincioşi în faţa întrebării „Cum să-l învăţ pe copilul meu să discearnă Frumosul de urât, Binele de rău, Adevărul de minciună!”. În acest sens, instituţiile, precum şcoala şi familia, sunt prielnice dacă urmează cu fidelitate principiului din Iubire cu Iubire.

Dar în continuare vreau să vă vorbesc despre pelerinaj, considerată o cale adevărată în educarea valorilor civice, morale, spirituale şi duhovniceşti. În pelerinaj Dumnezeu şi omul se caută reciproc şi se întâlnesc în chip misterios. Întâlnirea pelerinului cu locurile sfinte, moaștele și icoanele sfinților, precum şi persoane cu viaţă smerită, devine izvor de bucurie și luminare lăuntrică. Pământul românesc este binecuvântat. Faptul că ţara noastră este în calea celor însetaţi de avere şi mărire poate fi considerată o încercare în care se călesc caracterele şi se întăreşte relaţia cu Divinitatea. Datorită faptului că a fost şi este un pământ jinduit de cei din afară – turci, tătari, ruși, polonezi – pentru bogățiile sale, poporului i-a rămas o singură şi vrednică cale de salvare din calea tuturor răutăţilor şi a vrăjmășiilor, și anume Biserica ce își primește fii ei şi îi învaţă Credința în Dumnezeu. Pentru a răsplăti Iubirea lui Dumnezeu, românii I-au ridicat lăcaşuri biserici şi mănăstiri – pentru prezent şi viitor, unde se reînnoieşte şi se întăreşte relaţia omului cu Dumnezeu.

Pământul românesc poate fi considerat un memorial al locurilor sfinte unde s-a arătat în lume iubirea lui Dumnezeu prin oameni pentru oameni. Valorile promovate de şcoală şi familie sunt subiective, fiind contestate mereu. Şi, pe bune, fiecare individ, reieşind din experiența sa, a oamenilor din jur şi de cititor, are definiţia proprie a Binelui, Iubirii, Adevărului etc. Însă aceleaşi valori şi concepte morale promovate de religia creştin-ortodoxă comportă în sine esenţa adevărului, căci au în centru pe Dumnezeu, Care este Calea, Iubirea şi Adevărul! Pelerinajul este un mănunchi de lecţii de viaţă. În primul rând, e vorba de o frumoasă lecţie de geografie însușită grație simțurilor omenești – auz și văz. Lăcaşurile sunt amplasate într-un spaţiu goegrafic cu o bogată şi variată floră şi faună. Aflate la şes ori la munte, pelerinul însuşeşte şi trăieşte altfel noţiunile de altitudine, relief, şes, ape, munte etc. Cunoaşte specificul satelor de munte şi câmpie, precum şi ocupaţia sătenilor. Şi apoi, curţile mănăstirilor sunt o grădină a raiului, unde are ocazia a se întâlni cu variate specii de floră, aşezate cu gust şi rafinament de albinele mănăstireşti, călugării şi măicuţele. Odată imprimate pe retina ochilor nimeni nu mai şterge aceste minunăţii florale. Astfel, se poate bucura că a asistat la lecţia de botanică. Fiecare mănăstire îşi are istoria şi ctitorii ei, povestită cu însufleţire de slujitorii lor. Pelerinul are ocazia să cunoască detalii din istoria neamului, neidentificate nici chiar în cărţile de specialitate. Relatarea succintă a măicuțelor sau călugărilor tentează pelerinul ca atunci când va reveni acasă să caute, să citească şi să se informeze. Umilinţa morală trăită de fiecare, precum că el, trăitor al acestui pământ, nu-i cunoaşte istoria, e incomparabilă cu nota insuficientă dată de profesorul de istorie. Şi această stare este un imbold de a căuta şi a cunoaşte, lichidând restanţa de la lecţia de istorie.

Orice biserică din mănăstire are icoane ale sfinţilor şi chiar moaşte ale acestora. Închinându-se şi rugându-se în faţa icoanelor şi sărutând moaştele sfinţilor, pelerinul pe lângă starea sufletească de bucurie este cuprins de sentimentul siguranţei că este ascultat şi ajutat. Îi mulţumeşte Domnului şi Sfântului căruia se roagă pentru binefacerile primite de la El, se pocăieşte pentru păcate, mărturisându-le şi cerând iertare, prin rugăciune, pentru mântuirea sufletului; îşi destăinuie grijile şi neputinţele; îşi formulează cu smerenie cererile de folos întru mântuirea sufletului, le încredinţează Sfinţilor Părinţi, care le duc Tatălui Ceresc şi tot prin ei le vine ajutorul şi sprijinul. Plus la aceasta, pe pereţii bisericilor sunt zugrăvite scene din Vechiul şi Noul Testament. Prin urmare, el, dragul pelerin, nu numai că îşi aminteşte de fragmentele din Biblie, ci şi cunoaşte felurile de pictură- frescă sau mozaic – atingându-le. E ca şi cum ar fi concomitent la lecţia de pictură şi de pioşenie.

Pelerinul are ocazia şi să discute cu slujitorii mănăstirii, oameni cu o rară bogăţie sufletească şi intelectuală, tăinuită de un chip smerit şi liniștit. Rămâne cucerit de sinceritatea privirii, blândeţea vocii şi înţelepciunea rar întâlnită. Uneori se organizează discuţii duhovniceşti cu starețul ori stareța mănăstirii sau cu părinții duhovnici. În vorbele lor, pelerinul numaidecât va prinde sfaturi duhovniceşti atât de necesare pentru un echilibru emoţional şi atitudinal. Şi atunci îşi zice: „Doamne, mulţumesc că m-ai ajutat să ajung aici, printre acești oameni curați la minte și la suflet!”. Văzându-i şi ascultându-le vorba înţeleaptă, presurată cu o glumă, pe alocuri, şi completată cu istorioare hazlii, se şterge prejudecata că monahii sunt oameni ursuzi şi inabordabili. Comportamentul monahilor este o memorabilă lecţie de smerenie şi înţelepciune, iar pentru fiecare devine un criteriu de autoevaluare a propriului sistem de valori. Făcând parte dintr-un grup de pelerini învaţă lecţia integrării şi socializării. Vorbesc, râd, mâncă împreună. Nu mai există cuvântul al meu, ci al nostru. Pelerinajul este o cale de îmbogăţire a vieţii spirituale. Cei cu credinţă mai slabă au prilejul să o întărească, văzând credinţa puternică a altor pelerini; cei ce au puţină răbdare se îmbogăţesc, văzând multa răbdare a altora; cei care se roagă mai puţin şi superficial se înnoiesc din rugăciunea fierbinte a altora Un sentiment al nostalgiei se aşază pe chipul pelerinului atunci când pelerinajul se apropie de sfârşit. Nici nu se despart bine unul de altul cu salutul de „Mă rog, de mă iertaţi!”, că deja se roagă în mintea lor Domnului să le dea sănătate ca să se reîntâlnească în următorul pelerinaj.

Ajunşi acasă printre ai săi cu sufletul îmbogăţit, îşi aşază ruga în braţele Sfintei Măicuţe şi a Sfinţilor Părinţi să-l ajute să păstreze bogăţia duhovnicească primită, s-o valorifice şi, mai ales, s-o transmită celor din familie şi oamenilor din anturaj. Fără să-şi dea seama devine misionar al învăţăturii lui Dumnezeu şi a frumuseţii locurilor ce exprimă taina iubirii lui Dumnezeu pentru oameni şi a iubiriii oamenilor faţă de Dumnezeu. Pelerinajul este şi o pregătire a trăirii în Dumnezeu.

Ludmila Motricală pentru VASILIADA