Iubirea protejează

Pasagerii din autobus priveau compătimitori la tânăra femeie cu baston alb ce urcase cu grijă treptele de la uşa din faţă. Era frumoasă. A plătit şoferului şi, pipăind numerele scaunelor de-a lungul intervalului, a găsit locul ce i-a fost indicat de acesta. S-a aşezat pe scaun, şi-a pus poşeta pe genunchi, sprijinindu-şi bastonul de picioare.
Susan, în vârstă de 34 de ani, orbise în urmă cu un an. O greseală medicală o azvârlise brusc şi pe neasteptate într-o lume a întunericului, a nemulţumirii, a frustrării si a autocompătimirii. Cândva o femeie extrem de independentă, Susan se simtea acum condamnată, considerându-se o povară, o fiinţă neputincioasă şi neajutorată pentru toţi din jurul ei.
Cum de mi s-a putut întâmpla aşa ceva?” se întreba ea mereu cu inima plină de amărăciune şi supărare. Însă oricât a plâns, oricât s-a frământat, oricâte întrebări şi-a pus şi oricât s-a rugat, tot a trebuit să accepte adevărul necrutător că nu v-a mai vedea niciodată lumina zilei. Peste optimismul ei de odinioară atârnau norii grei ai depresiei. Simpla parcurgere a fiecărei zile era un exercitiu frustrant şi extrem de istovitor. Şi nu avea pe nimeni altcineva pe care să se poată sprijini decât pe Mark, soţul ei.
Mark era ofiţer de aviaţie. Inima lui bătea pentru Susan, pe care o iubea din tot sufletul. Îşi văzuse soţia prăbuşindu-se în disperare când şi-a pierdut vederea şi era hotărât să o ajute să dobândească puterea şi încrederea ce-i puteau reda independenţa. Deşi pregătirea militară îl formase pe Mark să facă faţă chiar şi celor mai impresionante situaţii, el ştia că aceasta era cea mai dificilă bătălie cu care trebuia să se confrunte şi pe care trebuia să o câştige.
În cele din urmă, Susan s-a simţit pregătită să se reîntoarcă la slujba ei, dar cum să ajungă la vechiul loc de muncă? Înainte lua autobusul, dar acum se simtea terorizată la gândul de a ieşi singură în oraş. Mark s-a oferit să o ducă în fiecare dimineată cu maşina, deşi lucrau în părţi diametral opuse ale oraşului. La început, aceasta a liniştit-o pe Susan, împlinind în acelasi timp nevoia lui Mark de a-şi proteja sotia lipsită de vedere, care se simţea cumplit de nesigură când se punea problema să îndeplinească chiar şi cea mai mică sarcină.
Însă foarte curând, Mark şi-a dat seama că nu vor putea continua aşa pe termen lung – era prea obositor, şi mult prea costisitor. A fost nevoit să recunoască faptul că Susan va trebui să meargă din nou cu autobusul. Dar până şi numai gândul de a-i împărtăsi aceasta soţiei lui îi îngheţa inima. Era încă atât de fragilă, de plină de amărăciune. Cum va reacţiona? Exact după cum prevăzuse Mark, Susan a fost îngrozită la ideea de a merge din nou cu autobusul. „Sunt oarbă, Mark! – a exclamat ea cu durere în glas. De unde să ştiu unde trebuie să cobor? Mă simt de parcă m-ai abandona.” I se frângea inima să o audă asa, dar ştia ce trebuie să facă. I-a promis lui Susan că în fiecare zi, atât la plecare, cât şi la înapoiere, o va însoţi pe autobus, şi aceasta atât cât va fi nevoie, până ce se va simţi sigură pe ea.
Timp de două săptămâni, zi de zi, Mark – îmbrăcat în uniformă militară – a însotit-o pe Susan la serviciu şi înapoi. A învăţat-o cum să se bazeze pe celelalte simţuri ale ei, mai ales pe auz, pentru a determina unde se află, şi cum să se adapteze la noua ei situaţie. A ajutat-o să se împrietenească cu şoferii, care o puteau urmări la urcare şi la coborâre şi care îi puteau rezerva câte un loc în autobus. O făcea să râdă, chiar şi în acele zile mai puţin bune, când se împiedica la coborârea din autobus sau când scăpa poşeta pe jos. În fiecare dimineată mergeau împreună, iar Mark lua apoi taxiul până la locul lui de muncă. Cu toate că această practică era mai costisitoare şi mai epuizantă decât cea anterioară, Mark ştia că era doar o problemă de timp până ce Susan va fi în stare să meargă singură cu autobusul. El credea în ea, în acea Susan pe care o cunoscuse înainte ca ea să-şi piardă vederea, care nu se temuse niciodată de nici o provocare şi care absolut niciodată nu s-ar fi dat bătută şi nu ar fi renunţat.
Şi a venit ziua în care Susan a considerat că este pregătită să meargă singură cu autobusul. Luni dimineaţa, înainte ca să pornească la drum, şi-a aruncat braţele în jurul lui Mark – însoţitorul ei, soţul ei, prietenul ei cel mai bun. Ochii îi erau plini de lacrimile mulţumirii pentru loialitatea lui, pentru dragostea şi răbdarea lui. Şi-au luat rămas bun şi pentru prima dată, fiecare şi-a văzut de drumul lui. Luni, marţi, miercuri, joi…
Fiecare zi a decurs perfect şi Susan nu se simţise niciodată mai bine. Era din nou pe picioarele ei! Mergea singură la lucru!
Vineri dimineaţa, Susan a luat ca de obicei autobusul spre locul de muncă. Pe când a vrut să coboare, şoferul a murmurat: „Măi să fie, chiar vă invidiez!” Susan nu era sigură că şoferul i se adresase ei. La urma urmei, cine şi de ce să invidieze o femeie lipsită de vedere care de un an de zile se lupta să găsească curajul de a trăi mai departe? Curioasă, l-a întrebat pe şofer: „Nu vă supăraţi, de ce spuneţi că mă invidiati?” „Trebuie să fie un sentiment tare plăcut să vă ştiţi atât de ocrotită”, a răspuns şoferul. Neînţelegând la ce se referă, Susan l-a întrebat din nou nedumerită: „Ce vreţi să spuneţi? Cum adică: atât de ocrotită?” „Ştiţi, a venit răspunsul, azi e vineri. Şi de luni încoace, în fiecare zi, tot văd un domn bine, în uniformă militară, care vă urmăreste de peste drum cum coborâţi din autobus. De fiecare dată se asigură că treceţi strada în siguranţă şi vă conduce cu privirea până ce intraţi în clădire. Apoi vă trimite un sărut din vârful degetelor, vă face cu mâna şi ia taxiul. Sunteţi tare norocoasă, stimată doamnă!
Lacrimi de fericire se rostogoleau pe obrajii îmbujoraţi ai tinerei cu bastonul alb. Acum înţelegea: deşi nu îl putuse vedea cu ochii, Susan simţise în permanenţă prezenţa lui Mark. Era atât de fericită, nespus de fericită, fiindcă el îi făcuse un dar mai grozav decât vederea, un dar pe care nu trebuia să-l vadă ca să creadă – darul dragostei, ce poate aduce lumină acolo unde a domnit întunericul.
La fel veghează Dumnezeu asupra noastră. S-ar putea să nu ştim că este prezent. Nu avem cum să-I vedem faţa. Însă cu toate acestea, El nu lipseşte de lângă noi, El este aici! Fie ca acest gând să-ţi însenineze ziua: rămâi binecuvântat şi fii binecuvântare ştiind că „Dumnezeu te iubeste – chiar şi atunci când nu-L cauţi cu privirea!”