Întoarcerea la Hristos, document pentru o lume nouă

Închin această carte tuturor sfinţilor şi martirilor din toate vremurile până în ziua de azi! (Ioan Ianolide)

La întâlnirea Clubului de Lectură și Discuții „Bartolomeu Anania”, coordonat de Fundația VASILIADA în colaborare cu parohia „Sfinții Apostoli Petru și Pavel” din Chişinău, și ASCOR Chișinău, cititorii în frunte cu Preacucernicul Părinte Viorel au pus în discuție cartea lui Ioan Ianolide cu titlul “Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă”. Manuscrisele din care s-a întrupat această carte au peregrinat prin lume, pâna în Elveția, iar după moartea autorului s-au întors în România, la mănăstirea Diaconești, unde măicuţele, au fost primele care au trudit pe aceste texte prigonite și fugare. Autorul lor, Ioan Ianolide (1919-1986), a stat întemnițat 23 de ani (1941-1964) în “gulagul” României comuniste.
Începând cu istoria scrierii acestei cărți, parcursul său până a vedea lumina tiparului și finisând cu profunzimea mesajului, lucrarea se plasează sub pecetea ineditului, aducând în vizor un manuscris unical și cutremurător despre ororile regimului comunist din România care au demarat în timpul celui de-al II-lea război mondial.
Firul narativ al cărții începe în anul 1941 cu drumul spre închisoarea din Aiud în care autorul alături de sutele și mai apoi miile de români percepuți drept dușmani ai poporului sub influența sistemului nazist, iar mai apoi și a regimului comunist, urma să ajungă.
Chiar de la începutul scrierii se discerne piatra de temelie a calvarului și dramei umane de proporții care avea să urmeze. Cei sosiți în temnița veche construită de austro-ungari erau studenți, elevi, tineri muncitori și țărani, toți aparținînd Frățiilor de Cruce, o organizație de tineret românesc care își propunea să facă educație morală și națională. Fiecare membru aspira spre tipul de erou român, iar român se confunda cu creștin, deci anti-sistem, dușman al țării și al progresului înstrăinat de creștinism.
Erau tineri din toată țara născuți prin anii 1920-1930, fără a fi deținut vreodată vreo funcție politică și fără a purta vreo răspundere pentru evenimentele acelei perioade. Acuzați că nu au încetat a se reuni în ședințe nici după ce organizația legionară fusese pusă în ilegalitate, deținuții a căror vîrste oscilau între 12 și 21 de ani primesc condamnări ce variau de la 5 la 25 de ani de muncă silnică și privare a libertății. Același fenomen se petrece în toată țara, temnițele fiind “ghiftuite” până la refuz, îndeosebi cu elita culturală și intelectuală a țării.
Animați de cele mai frumoase idealuri, setoși după credință, exponenți ai onoarei și demnității, îndrăznind să năzuiască frumosul, sfințenia, patriotismul, odată ajunși după gratii, deținuții, dușmanii principali ai structurilor atee a Securității și Comitetului de Partid, trebuiau distruși cu orice preț.
Se vor încleșta într-o luptă pe viață și moarte, dând piept cu cele mai odioase manifestări ale răului. Pe drumul crucii, prin suferințe adânci, mulți îl vor descoperi pe Dumnezeu și minunata sa lucrare, se vor naște din nou și vor învăța să trăiască în duh, creștinismul adevărat. Perioadele detențiilor din anii de război și încă două decenii după finisarea lui, vor fi cele mai fructuoase pentru spiritualitate românească modernă. Atunci vor ieși la lumină adevărații eroi, martirii și chiar sfinții neamului românesc, din secolul XX. Unuia dintre aceștia Ioan Ianolide îi va dedica cea mai mare parte a cărții, lui Valeriu Gafencu „Sfântul închisorilor”, cum l-au numit toți cei care l-au cunoscut. Devenindu-i prieten și chiar ucenic, autorul va urmări și va surprinde întreg procesul de transfigurare a „pruncului în căutarea Tatălui” și până la atingerea celor mai înalte culmi duhovnicești și îmbrăcarea sfințeniei.
Originar din Basarabia, în 1940 după ocuparea acesteia de către Armata Roșie, Valeriu trece Prutul și se stabilește la Iași, înscriindu-se la facultatea de Drept. Tot aici ajunge conducător al unui grup al organizației legionare “Frățiile de Cruce”. În ’41 este arestat și condamnat la 25 de ani de muncă silnică pentru educația morală și națională pe care o susținea în rîndul tinerilor. Astfel ajunge la Aiud unde-l va cunoaște pe Ioan Ianolide, care-i va deveni cel mai bun prieten.
Lumina lăuntrică și râvna profundă către cunoașterea lui Dumnezeu, îl fac imediat să se distingă din mulțimea deținuților. “El răspundea necesităţii de curăţie, desăvârşire şi ideal. Vibra în el imperativul adevărului, o imensă capacitate de dragoste şi visul unei lumi ideale. Era nevoie de o apă vie, care să dea viaţă acestei lumi muribunde spiritual” și anume el, Valeriu, potrivit autorului, avea să devină un elixir al vieții duhovnicești în acel univers rece al deznădejdii.
Regimul penitenciar de la Aiud era dur, mâncarea mizeră, izolarea grea, apa îngheța în celule. Maiorului Magistrat, comandantul militar din Aiud și sluga patronilor din guvern, era trimis cu misiunea de a-i distruge. Teroare și abuzurile lui depășeau orice limite.
“Valeriu se ruga mult. Se străduia să plinească în sine virtuțile, proces care avea să se desăvârșească pe parcursul anilor. Zi de zi făcea ordine în sufletul său, devenea altul, se deprindea să trăiască în Duhul, potrivit învățăturii creștine“, începutul bun era pus, mărturisea autorul captivat de adîncimea trăirilor sale.
Cu cât mai grele erau încercările cu atât mai puternic devea harului dumnezeesc în Valeriu. Chiar și atunci cînd în 1943 a fost izolat în Zarca (secție cu regim foarte dur al închisorii din Aiud), Valeriu era plin de bucurie și cântec. După anii de căutare, apoi cei de lacrimi și pocăință veniseră anii de vorbire și unire cu Dumnezeu pe calea rugăciunii. “Hristos îi devenise prieten și de aici înainte nu se vor mai despărți nicioadată”, confirma Ioan Ianolide. Prin el va dăinui Hristos și adevarata credință acolo în miezul închisorii, la marginea abisului și a oricărei speranțe de supraviețuire.
Abandonată de Anglia și Franța, înfrântă în războiul alături de nemți, în ’44 România este ocupată de Armata Roșie, căzând pradă comunismului care devorează țara, rumegându-i identitatea națională și spiritualitatea. “Cucerită” de bolșevici, țara intrase în zodia marxist-leninistă, care desfigura tot mai mult valorile molare și cele creștinești.
Lupta lui Valeriu pentru ascensiunea lăuntrică continua prin cele mai amănunțite procese de conștiință, prin renunțarea la păcat, prin orienatrea caracterului către iubire, jertfă și bunătate. Se șlefuia duhovnicește în permanență, ajungând la adâncimea unor trăiri autentice care-l făceau să ardă ca o flacără vie, ca un Arhetip a lui Hristos în mijlocul deținuților. Mica comunitate din celula în care locuia se transformase într-o școală a desăvârșirii, fiecare după șirurile de ispite ajungând la lepădarea de sine. „ Am învățat că fiecăre patimă se poate înlocui cu o virtute prin care Dumnezeu devine activ în om”, scria autorul.
Prin anii 1946-1947 prizonierii de la Aiud sunt duși pentru un timp în localitatea Galda pentru a munci la o vie. În condițiile regimului de lagăr, bucurându-se de o oarecare libertate, Ioan Ianolide îl va admira pe Valeriu ziua și noaptea îngenuncheat în bisericuța de lemn, rugându-se răpit în duh, cu ochii strălucind de bucurie. Îl va vedea dăruindu-și bucata de pâine unuia mai slab, îl va surprinde adâncit în sine pregătindu-se de spovedanie și strălucind de bucurie după ce s-a împărtășit, îl va privi seara pe dealuri cântind, culegând flori și unind albastrul ochilor săi cu albastrul cerurilor. “Era plin de dor sfânt. Purta în el ceva serafic, mai presus de fire și era cel mai frumos om pe care l-am întâlnit”, va mărturisi autorul.
Tot la Galda, aflând că fata de care se simțea legat sufletește urma să se căsătorească, după o suferință adâncă, Valeriu i-a hotărârea de a se călugări după eliberare. Copleșit de emoții la gândul dăruirii depline lui Dumnezeu, va fi cuprins de o fericire sublimă.
În 1948 începe socializarea industriei și comerțului, iar pentru a fi pregătită atmosfera se recurge la un nou val de arestări, fiind întemnițate câteva sute de mii de persoane – țărăniști, legionari, liberali, socialiști și sute de membri ai organizațiilor de rezistență anti-comunistă. A fost prima mare prigoană a regimului comunist.
“Diversele şi multiplele organizaţii antirevoluţionare aduceau în temniţă elementele cele mai valoroase ale acelei generaţii de intelectuali. Toţi erau plini de vise, de elan, de generozitate şi dinamism. Vibra acolo sufletul milenar al unui neam, şi acesta trebuia distrus”, va scrie cu tristețe Ioan Ianolide.
S-a făcut o nouă repartizare a deținuților în temnițele țării. Studenții au fost duși la Pitești, elevii la Târgșor, muncitorii la Gherla, intelectualii la Aiud, Galați, Râmnicu-Sărat și Sighetul Marmației. De asemenea s-au deschis lagăre, culminând cu “Canalul morții” Dunăre-Marea Neagră.
Astfel, în anul 1949 Valeriu Gafencu și Ioan Ianolide alături de alte câteva mii de tineri și noii arestați ajung la Pitești, temnița fiind înțesată până la refuz. După criterii inexplicabile, unii prizonieri erau închiși în celule aparte, în timp ce alții erau masați în număr de la 7 la 12 într-o celulă de 2/4 metri încât cel separat înnebunea de izolare, iar cei înghesuiţi se sufocau între ei.
Între acești tineri de elită ai țării, Valeriu se impunea prin exemplu și cuvânt. El își dăruise viața lui Hristos. Trăia, gândea și vedea lumea întreagă prin El. Cu multă înțelepciune, dar și cu marea putere lăuntrică ce izvora din el, făcea apostolat. Mulți tineri care nu cunoșteau creștinismul au sfârșit prin a-l lua pe Valeriu drept exemplu de viață creștină. Alții care credeau în Dumnezeu au gravitat chiar de la început în jurul lui. El îi iubea pe toți și li se dăruia cu bucurie, îi îndemna să devină creștini în toate aspectele vieții de zi cu zi, să trăiască în duh, să mențină trează conștiința păcatului și să cunoască pocăința.
Dialoguri de o frumusețe rară răsăreau din sufletele deținuților, purtându-i pe cele mai nobile tărâmuri științifice, culturale și spirituale. În pofida exigențelor regimului penitenciar se făcea chiar carte, iar datorită lui Valeriu care reușise să salveze o Biblie de la primele percheziții și pe care desfacând-o în fascicole a reușit să o transmită la alte celule, se studia și Sfînta Scriptură.
Din cauza sănătății șubrezite de regimele penitenciare inumane în toamna anului 1949, Valeriu a avut o primă și puternică hemoptizie cauzată de TBC pulmonar. A căzut la pat. Și pentru ca nu era „umanitar” ca deținuții să fie lăsați să moară în decembrie ‘49 avea să fie expediat împreună cu alți TBC-iști, la spitalul-penitenciar Văcărești și apoi la Târgu Ocna. Astfel a scăpat de înfricoșătoarea urgie ce avea să se abată asupra studenților din Pitești – “iadul reeducării”, unde el era cap de listă, mare “bandit”, “mistic retrogradat”, dușman de moarte al comunismului și, în plus, acuzat de puternica influență pe care o exercita asupra celorlalți deținuți. Urma să intre printre primii în “tura” reeducării, dar Dumnezeu hotărâse altfel.
Materialismul ateu al ideologiei marxist-leniniste aduse de regimul comunist acapara tot mai multe conștiințe. Cortina lumii vechi trebuia să cadă pentru a-i face loc celei noi, râvnite de tiranii comuniști avizi de putere. Metamorfoze oribile se petreceau cu indivizii slugarnici preschimbați peste noapte în adepți ai regimului și puși la straja sufletului românesc care se zbătea în închisori. Tot ce se întâmplase până acum în temnițele românești va păli în fața “Fenomenului Pitești”.
Marxism-leninismul îl declară pe om Dumnezeu. Natura, viața, societatea și sufletul trebuie supuse legilor materialismului istoric al acestei ideologii. Cei mai mari dușmani ai materialismului istoric sunt Dumnezeu și sufletul. Deci, aceștia trebuie distruși în primul rând.
Autorul va relua deseori ideea, că dincolo de dominația economică, politică și militară comunismul urmărește dominația asupra sufletului, iar pentru că acesta nu poate fi supus, trebuie distrus. La fel religia, arta, știința, ideile, idealurile, sentimentele, toate trebuie distruse și înlocuite cu materialismul istoric al marxism-leninismului prin mecanicizarea omului și a conștiinței, prin anularea oricărei gândiri libere. Rezultă astfel un om-monstru, un om-caricatură, un om demon care să se proclame Dumnezeu.
Prin urmare educarea în spiritul marxist-leninist – adică “reeducarea” – este demonizarea omului, mutilarea sufletului, moartea lui Dumnezeu, anularea personalităţii, dispariţia libertăţii prin robia absolută, teleghidarea psihică și condiţionarea mentală pe bază de reflexe. În acest sens, penitenciarul din Pitești va deveni cel mai viu teren experimental al reeducării.
Tot ce urma să se petreacă în această temniță va rămâne în istorie sub numele de “Fenomenul Pitești”, realitatea din acest penitenciar“ a depășit nu numai așteptările noastre, ci și toată fantezia literaturii universale”, va mărturisi ulterior autorul.
Directorii închisorii, cea mai mare parte a temnicerilor, iar mai apoi și noii reeducați, instrumente în ghearele lui Satana, vor deschide porțile iadului, dând frâu operei diabolice a laboratorul criminal din Pitești.
“În Pitești reeducarea n-ar fi putut da rezultate dacă nu erau realizate câteva condiții prealabile: teroarea, izolarea, surpriza și lipsa răspunderii”, constata Ioan Ianolide. Aderarea la aceste cercuri de reeducare era oarecum benevolă, speculându-se prin promisiunea eliberării ori a unui regim mai uman în închisoare. Deținuții s-au împărțit în două tabere: pro și contra reeducării. Acesta va fi punctul de cotitură al războiului nevăzut dintre bine și rău, dintre îngeri și demoni, începutul misiunii apostolice pentru toți cei care-l vor urma pe Hristos și morala creștină.
Bolnavi, distrofici din cauza foamei, extenuați fizic până la limita imposibilului, privați de orice legături cu familia și lumea exterioară, supuși frigului și unor condiții mizerabile de trai, deținuții, au intrat în “turele” reeducării.
Sângele a curs șiroaie. S-au practicat toate sistemele de tortură. “Au fost rupte coaste, oase, coloana vertebrală. Au fost capete sparte, timpane distruse, ochi scoși. Pe un tânăr l-au răstignit cu sfori de două cuie din perete și a fost bătut în ficat până ce a murit. De mai multe ori s-a folosit picătura chinezească, stropul care cădea în capul victimelor zi și noapte până înnebuneau, sunt mărturii ale autorului preluate de la surse directe.
Alt procedeu era “stiva”. Se făcea stivă de oameni cum se fac stivele de lemne în păduri, apoi ciomăgașii se urcau sus, unde dansau și loveau, încât victimele urlau de durere, dar nu era voie să strigi, cei care strigau fiind pedepsiți și mai dur. În afară de bătaie se pedepsea cu “beciul”, o izolare amenajată la subsolul închisorii, cu întuneric beznă, jos fiind turnate cantități mari de fecale, formându-se o mocirlă greu mirositoare și infectă, care nu lăsa nici un petic de loc uscat. Pereții eru umezi. Frigul pătrundea în oase. Se auzea ca într-o cutie de rezonanță spartă și iritantă scrâșnitul zăvoarelor, trântitul ușilor, loviturile, gemetele, țipetele torturaților. Aici erau aduși tinerii “bandiți” grupuri-grupuri, de obicei dezbrăcați și desculți”, mărturisește autorul.
Potrivit memoriilor sale, aproape toți deținuții au trecut prin beciul din Pitești, unii ajungând să facă în etape peste 60 de zile de beci. La scoaterea de acolo erau mai mult morți decât vii.
Împlântarea capului în tinete, forțarea de a mânca fecalele, smulgerea unghiilor și a părului fir cu fir, bătaia până la pierderea cunostinței făceau parte din mecanismul psihic al reeducării care să-l împingă pe om până la cele mai imposibile limite. Odată cu tiraniile fizice se practicau și blasfemiile, batjocorind scenele sfinte ale creștinismului. Prin aceasta se urmărea distrugerea credinței, ultimul bastion al rezintenței umane asaltat de forțele întunericului.
Răul nu mai avea nici o stavilă. Totul părea un imperiu al groazei. O nebunie colectivă bântuia temnița, unii dorindu-și moartea cu tot dinadinsul, dar până și a muri le era interzis.
Este cu neputință să descriem toată amploarea masacrului și demonismul torturilor inimaginabile prin care au trecut acești oameni, fantezia torționarilor depășind macabrul.
Toate aceste metode de tortură se aplicau la ordinele și încuviințarea tacită a conducerii. Monstruoasa mutilare sufletească va scoate la iveală cele mai hidoase arhetipuri ale mișeliei, bestialității, diabolicului, nelegiuirii, autorul descriindu-le în diverse portrete. Fanatizați și speculați cu tot ce aveau mai rău în ei, călăii reeducării se dezlănțuiau ca niște bestii sadice, adulmecând cu nesaț chinurile infernale ale victimelor.
Unii s-au lepădat, semnând pact cu diavolul, nu pentru că au vrut, ci pentru că le-a fost învinsă orice rezistență, sufletească, voluntară, de conștiință, fiind aduși în stare de alienare, de întoarcere pe dos a personalității. Alții s-au lepădat și apoi s-au întors, mai puternici, cu neputință de învins. Iar cei din urmă au rezistat. Printre ei au izvorât martirii care primind moartea mucenicească, asemeni unei jertfe supreme, i-au întărit și pe alții. Printre ei au fost și cei care au ridicat trăirea valorilor ortodoxe la cele mai înalte culmi spirituale, prin ei a lucrat Dumnezeu și a învins scenariul satanic.
După iarna grea petrecută la spitalul-penitenciar Văcărești (1949), Valeriu Gafencu împreună cu alți suferinzi la începutul anului 1950 este internat la penitenciarul-sanatoriu T.B.C. din Tîrgu-Ocna. Aici va afla despre reeducarea inițiată în temnițele țării și cernerea cruntă de la Pitești. Ajuns la o maturitate duhovnicească profundă și privind dincolo de torturile apocaliptice trăite de cei care au rezistat în fața restructurării, Valeriu se va minuna de lucrarea lui Dumnezeu, spunând că “suferinţa aceasta va contribui la zidirea creştinătăţii!”
În scurt timp tot aici va fi repartizat și Ioan Ianolide care-l va îngriji pe “Sfîntul Închisorilor” în camera 4 a penitenciarului ce se distingea prin atmosfera de pace și bucurie duhovnicească răspândite de Valeriu, în pofida bolii grele și îndelungate care-l ținea la pat.
Ultimii doi ani din viață Valeriu îl va mărturisi pe Hristos cu o credință adâncă și un dor nemărginit după cele sfinte. Deși era topit trupește, intensitatea trăirii sale lăuntrice creștea zi de zi. Ajunsese la un apogeu al dragostei pentru aproapele și dorea mântuirea fiecărui suflet. Dumnezeu îi vorbea prin vise, iar într-o noapte de Crăciun o văzuse aievea chiar pe Maica Domnului care venise pentru a-l îmbărbăta, spunându-I că Fiul Său așteaptă întoarcerea oamenilor la credință.
Boala îl chinuia tot mai rău, știa că va muri și dorea să se sfârșească dăruindu-se necontenit, așa cum făcuse mereu. Mulți veneau la el, iar Valeriu prin darul de a cunoaște oamenii, de a pătrunde în sufletele lor îi ghida spre adevăr și credință. „Cu unii din cei care vin la mine am de luptat din greu, dar sunt suflete bune și până la urmă ajung la adevăr. Alții se deschid ca niște potire de cristal și primesc cuvântul lui Dumnezeu cu dragoste și râvnă. Cu alții mă înteleg dintr-o privire, dintr-un gest și apropierea noastra este profundă. Aici au fost adunate mărgăritarele de preț ale Împărăției lui Dumnezeu. Este minunată lucrarea Lui” îi va mărturisi odată prietenului său Ioan Ianolide.
Rugăciunea lui Valeriu și pilda vieții sale lucrau pe nesimțite în sufletele celor ce-l înconjurau. Pe mulți va reuși sa-i “convertescă”, vorbindu-le despre curățirea lăuntrică și mântuirea sufletului posilă doar prin unirea cu Hristos și doar prin creștinism.
Un caz memorabil va fi cel al pastorului evreu Richard Wurmbrand frământat sufletește, cu care va avea multe discuții și în cele din urmă îl va aduce la credința ortodoxă, pastorul cerând chiar să fie botezat. Pentru el se va jertfi Valeriu ca dovadă a dragostei creștinilor pentru poporul evreu, oferindu-i streptomicina care-i va salva viața.
Inundat de o tainică bucurie lăuntrică, cu chipul plin de lumină Valeriu se stingea. “În primul rând gândul și sufletul meu se închină Domnului. Sunt fericit să mor pentru Hristos. Vă rog mult să-L urmați, să-L slăviți și să-L slujiți. Eu plec, dar voi aveți de purtat o cruce grea și o misiune sfântă. Veți avea multe necazuri. Fiți tari în credință, căci Hristos îi va birui pe toți vrăjmașii. Păziți neschimbat Adevărul, dar să ocoliți fanatismul. Să duceți duhul mai departe” este un fragment din ultimul mesaj al lui Valeriu.
“A ridicat ochii albaștri spre cer și am văzut cum se descopereau în ei minuni tot mai adânci, tot mai uimitoare. Totul era făcut din lumină nepământească, dar real, un fel de realitate desăvârșită, a cărei vedere te face fericit. Plângeam în hohote“, va scrie în memoriile sale mișcătoare, Ioan Ianolide. Valeriu și-a dat sufletul către orele 13, în ziua de 18 februarie 1952.
“În această carte se moare mult, se moare din cauza torturii, a foamei, a lipsei de orice asistență medicală, ba chiar prin sinucidere. Dar se moare și îngerește” va scrie Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa, trecut și el prin cele mai crâncene râșnețe ale reeducării.
Relevând adevărata valoare a manuscrisului mult-pătimitorului pentru Hristos, Ioan Ianolide, Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa, de asemenea va consemna: “Din tot ce s-a scris despre închisori, din toată investigația psihologică a atâtor autori, toți înzestrați cu duhul mărturisitor, cartea aceasta este cea mai adânc duhovnicească cea mai pătrunzătoare, cea mai în măsură să înțeleagă împreună cu toți sfinții ce este lățimea și lungimea, adâncimea și înălțimea, să cunoască iubirea lui Hristos, cea mai presus de cunoaștere și să se umple de toată plinătatea lui Dumnezeu. Dacă ai îndoieli asupra mântuirii, asupra jertfei sau asupra biruirii vrăjmașului văzut și nevăzut prin puterea credinței și a rugăciunii, dacă te îndoiești de iubirea lui Hristos și de eficiența pocăinței, atunci aceasta carte, acest document duhovnicesc, te va convinge”, mai menţiona Părintele.

Diana Midoni pentru VASILIADA