Interviu Dan PURIC Apăraţi tradiţiile! Ne facem bine din capilare

interviu de Ana A. Negru

– Domnule Puric, cum era satul copilăriei dumneavoastră, care vă sunt cele mai dragi amintiri?
Primele imagini care-mi revin sunt acelea când am trecut prima oară cu picioarele desculţe prin iarbă, când mă duceam la bâlci, când mă jucam cu copiii prin şant, acolo unde venea apa mare. Tata m-a lasat să mă bălăcesc acolo infinit de mult; timpul îşi pierdea valoarea şi se înlănţuia în timpul copilăriei. Era o natură care mă înconjura şi care mă iubea. În primul rând, Nehoiul acela rustic, încă neinfestat de blocurile socialiste, mi-a marcat copilăria. Pe urmă, a început dezastrul, cu construcţiile blocurilor, care, culmea, la acea vârstă eu nu sesizam, ziceam”Ce bine că se modernizează”, dar nu-mi dădeam seama că acel lucru care moderniza, distrugea fundamental. Mă bucuram că erau blocuri înalte, ziceam “ca-n Bucureşti”, dar eu nu eram pregătit. Adică eu mi-am trădat satul. Săracul pionier fiind sau utecist, nu realizam; satul meu nu mă trădase, dar eu îl trădam. Ziceam că, uite, e ca-n Bucureşti. Mă bucuram că se asfaltează o stradă. Acuma regret amarnic, e genul pe care l-aş bombarda. Să distrug toate blocurile hidoase care jignesc munţii şi oamenilor, evident, să le dau case normale.
Înainte casele erau împletite din natură. Ţâşneau din coasta muntelui, erau pe câte-o creastă, iar în vale, creşteau organic, nu erau obraznice, nu erau vile de securişti. Erau modeste, ale ţăranilor, mai era câte-un învăţător, preotul, doctorul, structura satului nealterată. Eu am avut două case unde am stat: una cu chirie şi una moştenită, pe care, pe urmă, un primar comunist de acolo a terminat-o cu buldozerul. Era cea mai frumoasă casă din Nehoiu, ţărănească, românească, că a zis că intră în nu-ştiuce chestie urbanistică şi au trecut cu buldozerul într-o noapte peste ea. Am şi visat, eram în armată, că ni se dărâmă casa şi tata mi-a dat telefon că atuncia o dărâmau…
Satul e legat de prezenţa tatălui care-i trata pe oameni, de joacă, de copilăria mea. Odată, mi-aduc aminte, ne-a zis învăţătoarea un lucru extraordinar:”Copii, mâine să-mi vorbiţi de linia de orizont, să-mi arătaţi unde-i linia orizontului, acolo unde se uneşte cerul cu pămîntul. Să-mi căutaţi, să vă uitaţi în jur, să vedeţi unde-i linia orizontului”. Şi eu am luat-o pe bune şi am început să merg pe deal să văd unde se uneşte cerul cu pământul şi am mers vreo 10 km. M-am rupt, şi tot nu l-am găsit şi nici acum nu l-am găsit… O copilărie fantastică! Şi-atunci am zis: “Doamnă, eu nu găsesc orizontul!” Orizontul ăla era ca şansa României de-a-şi reveni, niciodată. Aveam tot timpul senzaţia că după munte, trebuie să fie mare şi şi-acum îmi place să cred lucrul ăsta.

– Care sunt lecţiile cele mai importante pe care le-aţi primit de la oameni simpli, de la ţărani, fie în timpul copilăriei, fie ulterior, ca şi adult?
Da, acolo în zona aceea, cred că cel mai frumos lucru care mi s-a întipărit în viaţa mea, era învecinarea.
Ştiau să fie vecini. De exemplu, veneau în vizită unii la alţii. Nu se suspectau, deşi erau în zonă destul de mulţi turnători, că ştiu că-l turnau pe tata şi de-aia îmi zicea: “Aici să ai încredere în pietre, nu în oameni”. Dar cei care erau în proximitatea familiei, erau de mare calitate. Domnul Rudi, îmi aduc aminte, era jumate polonez, jumate român, apoi Vostatowski – care era pictorul satului şi n-avea decât un singur ochi săracul şi picta din-astea – bujori, căprioare – mama era înnebunită, nişte kitchuri, dar el era un om extraordinar. De câte ori se făcea o pauză între consultaţii, se ducea să-i ghicească mama în cafea. Deci era o relaţie din-asta de învecinare.
Staniloaie are definiţia fundamentală a satului: “O comuniune de oameni liberi”.
Când ardea casa la Vasile, fugeau toţi la Vasile, când era mort la Ionică, fugeau toţi, când era nuntă în sat, la fel.
Şi-atunci simţeam şi eu ce înseamnă comuniunea. Păi la 5 ani, m-am căsătorit cu o fată, imitând o nuntă. A fost extraordinară. Ea, cu un voal (femeia de serviciu care avea grijă de noi pe-acolo ne-a făcut un voal) – frumuşică, blondă (acuma-i doctoriţă), eu eram ginerele şi seara ne-am despărţit, ne-am bătut cu mere. A fost o nenorocire şi am avut două torturi, unul cu vişine, dar le-au scos fetele sâmburii şi au pus zahăr – o minune – şi celălalt era de noroi. Că aşa era, copiii făceau şi de noroi. Pe ăla de noroi, nu l-a mâncat nimeni, mă bătui io cu mireasa. Şi maică-mea mi-a făcut un alai, cu un brăduţ, iar mama miresei dădea cu sapa prin curte şi când ne-a văzut, să facă infarct femeia aia, că noi ne-am căsătorit de tineri. Dar n-a durat decât până seara, divorţul a fost aşa cum v-am spus, dar era totul participativ.
Pe la 6 – 7 ani, am primit o vitroletă, un fel de trotinetă cu cauciuc care se umfla, adusă de unchiu-meu din Germania, care era extraordinară! Şi ştiu, că nu mă puteam bucura de ea, pentru că vedeam ochii suferinzi ai celorlalţi copii care n-aveau. Şi-atuncia am facut-o praf. Dar mă bucur şi acum a că mi-am făcut-o praf, decât să mă dau eu cu ea şi să văd lanţul ăla de suferinzi care erau în dreapta şi-n stânga. Şi-atunci am învăţat prietenia. Ei mă învaţau cum să fac cu buhaiul, cum să fac bice, cum să dau la peşte, cum să înot. Şi asta e o împletitură nemaipomenită care te marchează. Pe urmă, când vii la oraş, îţi dai seama că aştia-s castraţi. Nici pe scara blocului nu mai zic bună ziua, pentru că aici totul se diluează. Şi-atunci, lucrurile bune de la sat erau învecinările.
Veneau cu o tavă de cornuleţe făcută de revelion, de Crăciun, se aducea mâncare. Şi mama, ştiu că făcea din când în când câte-o petrecere din-asta, şi pe la 5 ani a pregătit un tort cu bucăţi de ciocolată, iar io m-am băgat pe sub ziar şi am mâncat toate bucăţile de ciocolată. Pe urmă am găsit o sticlă de vişinată şi am mâncat toate vişinele şi m-am îmbătat şi am deschis uşa şi am zis: “Mă mărit!”
Mi-aduc aminte că lumea satului era o lume în care comunismul nu intrase foarte fioros; era el pe-acolo, dar pe mine copacii, muntele, râul m-au învăţat să fiu liber. Îmi şopteau când eram acolo pe câmp, cu câte-o oaie, cu câte-o capră, că există Dumnezeu. Erau secretarii de partid şi ar fi vrut ei să facă cooperatizare acolo, dar nu mergea, că erau dealurile strâmbe. Îi scuipa natura. Pe urmă a venit o colonizare, s-a făcut barajul şi s-a schimbat populaţia, că astăzi nu mai e ce era odată. Sunt blocuri, sunt mulţi oameni, nu-i mai cunosc şi mai vorbesc cu vreo doi-trei care-au mai rămas. Nehoiul de altă dată nu mai e, a fost înghiţit. Oamenii de acolo nu mai sunt; cimitirele de acolo, unul ortodox şi unul catolic sau greco-catolic, sunt foarte frumoase amândouă, cu o intimitate, cu o tristeţe, mângâiate de munţi…unde ţi-e mai mare dragul să mori.

– Ce v-aduceţi aminte despre obiceiurile locului? Mergeaţi la colindat cu copiii?
Da, mergeam la colindat cu buhaiul. Nu puteam să reţin versurile pe dinafară, mi-era şi frică şi mă luau ăia mari cu
clopotele, îmi îngheţa mâna pe buhaiul ăla. Ne îmbătam cui. Că oamenii ne chemau pe-acolo şi ziceau “Ia luaţi voi o ţuică!”. Şi-aveam vreo 6 – 7 ani, ne făceam praf. Eram bucuroşi că strângeam covrigi şi bani. Oamenii mă primeau şi ziceau “E baiatul lui domn’ doctor, ia mai daţi-i nişte ţuică!” E, bine, mă făceam pleaznă aşa, că ne dădea câte-o ţuică fiartă. Şi cum mergeam noi aşa, veneam îngheţat, erau câini vagabonzi, lupi…
Oamenii se mirau, cum de băiatul lui domn’ doctor se joacă cu copiii obişnuiţi. Mie îmi plăceau, copiii de ţărani
de-acolo mă iubeau, mă duceam cu ei la râu. Îi furam lui tata bani din buzunar (din nişte pantaloni pe care mi-i lăsa
special să fur). Îi agăţa acolo cu bani, cu rest care-i rămânea. Cu banii ăia băgam 20 de copii la cinematograf. Era un leu jumate biletul şi toţi m-aşteptau. Şi erau nişte filme colosale, cu John Wayne, James Deen, Zorba Grecul al lui Cacoyannis…Nu ştiam eu atunci. Era un neamţ care avea un aparat din-ăsta de proiecţii şi aducea nişte filme…
Eu am făcut istoria cinematografului la Nehoiu. Mari regizori ai lumii. Bine, era şi o perioadă cu o cinematografie profundă. Atunci era în vocaţia ei, erau marii creatori. Păi ce putea s-aducă neamţul ăla, era ceva teribil. Acum, cinematograful e mort.
Apoi, era nebunul satului, care înainte de fiecare reprezentaţie de la Căminul Cultural, făcea o pantomimă, că era mut. Se făcea că prinde peşte. Şi eu mă uitam fascinat. Nică îl chema. Era primul număr de pantomimă pe care l-am văzut. Nică, nebunul satului, a fost primul meu profesor de pantomimă. Şi era foarte preocupat, se făcea că-şi pierdea peştele printre bănci, şi noi pe-acolo, ne uitam să vedem dacă-l prinde; apoi îl scotea; căuta scarabeţi printre bolovani, îi băga-n cârlig, era un adevărat spectacol.
Tot la Căminul Cultural am spus şi prima poezie. Aveam 4 ani jumate, frate-meu 5 ani jumăte şi grădiniţa ne-a dus acolo pe toţi să zicem poezii. Pe frate-meu scria pe-o banderolă “doctor”, că el se va face doctor şi pe mine ce credeţi că scria? Că eu nu mai ştiam, dar mi-a zis bunica. Scria “ceva”. Şi poezia era aşa: “Vreau să mă fac ceva, dar nu spui la nimenea / Îi spun mamei la ureche, că mi-e prietenă mai veche.” Îmi tremurau picioarele, mâinile. Acolo am debutat.
Pe urmă am văzut o piesă de teatru cu regizorul din sat, domnul Pascu, D-zeu să-l odihnească, era chiar regizor, rătăcit pe-acolo, şi era artistul satului, avea barbă. M-a impresionat; era mai rafinat, mai aparte, era un personaj cehovian şi a pus acolo o piesă cu medici, nu prea am întels eu de ce se certau ăia pe scenă, dar el era un personaj.
Pe urmă, mai era un om care mergea altfel pe uliţa satului, era înalt, cu ochii albaştri şi duminica se plimba cu mâinile la spate şi avea o privire atât de senină, atât de blândă şi tata zicea: “Îl vezi? A fost aviator în al II-lea război mondial, a văzut moartea cu ochii” şi mă mângâia aşa pe cap şi zicea: “Ce faaaci puiule?” Făcea omu’ ăsta o îngheţată acolo, cu cornete, cu ou din-ăla de ţară, o bunătate!
Era o lume cu personaje, cu primarul, se ştia care-i miliţianul (un dobitoc) şi activiştii de partid care veneau. În rest, râul, muntele… Trăgeam pe acasă foarte puţin şi tata care m-a ocrotit, a zis că “Nu se va mai întâlni niciodată cu copilăria, lăsaţi-l!” Şi-mi dădea scutiri medicale ca să mă infuzez cu aşa ceva şi atunci te apropii de Dumnezeu, de o taină, de natură… Intelectualul nostru de aici, nu poate să înţeleagă ce-i ăla spaţiu mioritic.

– Apropo de asta, am observat două probleme care schimbă fundamental satele. Prima: vis-a-vis de turismul rural, în majoritatea cazurilor, nu sătenii sunt cei care câştigă în mod real de pe urma turismului, ci tot aceia care vin acolo din marile oraşe şi-şi ridică pensiuni profitând de vadul turistic al zonei. A doua problemă este schimbarea feţei satelor. Deja nu se mai poate vorbi de o arhitectură tradiţională, în multe dintre zone. Ce părere aveţi despre aceste schimbări care transformă satele?
Da, păi dacă până acum am vorbit în plan nostalgic, acum haide să vorbim în plan real.
Definiţia satului, deci o “comuniune de oameni liberi” cum zice părintele Stăniloaie, ea e în curs de destrămare. Sau hai să mergem pe nişte criterii culturale, care n-au ieşit aşa, decât ca o fiziologie organică, când Blaga a zis că “veşnicia se naşte la sat”. Pentru Constantin Noica, satul este anistoric, foarte interesant. Pentru Blaga, satul boicotează istoria. E un boicot, o rămânere neparticipativă la istorie. Pentru Mircea Eliade este transistorică, el spune că nu intră în istorie. Toată cultura românească e de tip periferic, în sensul că centrul a fost în Europa şi noi am imitat. Sigur că am produs şi valori, dar ea e de tip periferic.
Nu se întâmplă acelaşi lucru cu satul, care nu mai este istoric, este transistoric. Satul devine centru de cultură şi atunci folclorul este un centru de cultură – legende, basme, mituri şi cei care s-au ocupat – intelectualii noştri vânduţi, care au început să scrie cărţi de demitizare, n-au cum să demitizeze, decât dacă sunt idioţi sau în soldă străină. Ce-i ăla spaţiu mioritic? Cu ei nici nu poţi să vorbeşti, că ei n-au fost vreodată cu o capră pe deal sau nu au simţit iarba cum creşte. Zice “Suferă şi pătimeşte şi-ai s-auzi iarba cum creşte”. Şi atunci vedem nişte subspecii, cu cunoştinţe, dar fără cunoaştere şi fără sensibilitate, care atacă dintr-o dată această afinitate fundamentală a românului cu satul.
Pe de altă parte, la nivel social, satul a început să fie distrus de comunişti, prin procesul de cooperativizare, prin furt, pe urmă, valoric, comunismul a luat lepra satului şi a pus-o primar, ministru etc. Tot ce-a fost mai prost în neamu’ ăsta a fost pus sus, restul, la puşcărie. Tineretul satului la Aiud, la Piteşti, că erau ţărănişti, liberali, legionari, nu contează. Elita a fost terminată.
Apoi, ideea de proprietate a fost terminată. Suprapune peste măcelul acesta al cooperativizării şi al marii închisori, politica lui Ceauşescu de distrugere a satelor, în care nu se mai făcea distincţia între orgoliul ăsta comunist, în care au fost luaţi ţăranii, dezrădăcinaţi şi duşi pentru industrializare, astfel încât ei nu mai ştiu cine sunt, nu mai ştiu nici să lucreze pământul, nici să facă o şaibă calumea. Era un om amfibiu. Ca defapt, ar fi mers şi pe uscat şi prin apă, dar nu mai ştia pe ce să meargă.
Ei, suprapune peste treaba asta lovitura de stat din 1989 făcută tot de securişti, care au forţat la o imigraţie de 3.500.000 de ţărani, care s-au dus… Aceia, săracii, interior mitocanizaţi, s-au întors, şi cu banii pe care i-au avut au dărâmat şi au distrus, de exemplu, Maramureşul. Maramureşenii nu-şi mai merită Maramureşul. Au lăsat casele ălea ţărăneşti, porţile alea ale lor, le-au cumpărat nemţii şi apoi au făcut viloaiele alea mari. Sigur că un om care câştigă mai mult, nu mai poţi să-l pui într-o casă bătrânească, dar, pe de altă parte, ce-ar fi fost o politică de stat care să le interzică să dărâme casele ălea bătrâneşti, să le restaureze, încât să le găsim o utilitate de turism rustic şi vis-a-vis să-şi facă o casă nouă, dar care să fie ridicată cu o consiliere arhitecturală. Studiul de antropologie care se poate face acuma este mitocănia care a izvorât pe două ţevi: îi vezi la Pipera, mitocanul absolut, pe strada căruia nici maşina de pompieri nu poate să intre, că sunt casele îngrămădite. Dacă ia foc ceva, e un lanţ. Sunt oribile şi aparţin parvenitului. Ăsta-i studiu de antropologie. Apoi, mai este si ţăranul mitocănizat care şi-a pierdut raportul cu spaţiul. Dacă mergi la Muzeul Satului, ai să vezi cât e cerdacul, cât e fereastra. A fost un mare estetician – Herbert Read, care vorbea de analiza sufletească prin structura arhitecturală şi spunea: “Uitati-vă la arhitectura dictatorilor: înaltă, monumentală, masivă, cu geamuri mici, să nu intre lumina şi cu tip de fortăreaţă”. Vezi Casa Poporului, vezi Hitler, vezi Musollini, vezi Stalin, vezi blocuri ghetoizante. Şi atunci, dictatorului fiindu-i frică, în subconştient simte fortificaţii, ziduri mari, geamuri mici. El vrea ordine afară, pentru că are dezastru interior. Ţăranul român, având ordine în interior, el avea armonii în afară şi atunci cerdacul avea o anumită dimensiune, geamul, patul, bucătăria, laviţa. Eu am un prieten din Germania, un mare industriaş, care şi-a făcut o casă la Moieciu. Şi mergeam cu el şi îmi aduc aminte că mi-a fost aşa ruşine când m-a întrebat: “De ce constresc ei casele astea aici?” Şi pe deal era o casă semidărâmată. El şi-a făcut casă la Moieciu, ducându-se la Muzeul Satului şi vizitând gospodării ţărăneşti, cu curte interioară, din Oradea, Arad şi singurul lucru pe care l-a modificat, a fost că a făcut geamurile mai mari şi şi-a adus germanul pianul, să cânte. În rest, tot raportul ăla extraordinar, genial, a rămas neschimbat. Deci, cine să-i cultive? Ţăranii din Maramureş şi-au distrus Maramureşul cu porţi de inox, cu case rozbombon, sunt în proces de mitocănizare, de terminare. Cimitirul vesel s-a expandat. Sunteţi veseli la cap, oameni buni, v-aţi kitchizat!
În România trebuie o politică pentru protejarea arhitecturii tradiţionale. În Irlanda, faci puşcărie 20 de ani dacă ataci tradiţia. Până nu cultivi ţăranul, păi n-aţi văzut că acum îşi aruncă peturile în apă? Nu mai poţi să dai la peşte. Fac braconaj cu electricitate. Păi ăsta mai e om? Eu ţin la poporul român, dar nu ţin la reziduurile lui şi dacă ţii, ţipi! E ca un copil care mai merită una peste ochi. Ţăranul ăla al meu care avea rost, a murit în puşcării.
Satul a fost şi focar de ignoranţă, şi focar de superstiţie şi de vrăjitorie, dar a fost şi act de rezistenţă şi de demnitate, şi de inteligenţă şi de profundă credinţă. Acum în satul românesc începem să fim ca în rezervaţiile indiene.
Deci s-a schimbat materialul de construcţie, îşi bagă termopane; de acord, material nou, dar să gândească o arhitectură care să fie în armonie, care să nu strice tradiţia. Pai noi am fi putut trăi din rusticitate enorm de mult, să
păstrăm şi noi, cum şi-au păstrat şi grecii căsuţele alea pe dinafară albe. Nu şi-au făcut viloaie. Când te duci în Grecia, vezi căsuţele alea ale lor rămase intacte, cu balconaşele alea mici…Nu le-au dărâmat şi au zis: “Gata, facem blocuri aicia!”. Deci cei de la noi, ar trebui acuzaţi frontal, asta e.

– Ce s-ar putea face pentru ca românii să conştientizeze valorile autentice sau cum să-i ajutăm să şi le recâştige?
Problema este aşa. A spus-o foarte bine Vasile Parvan acum vreo 40 de ani: “Poporul care îşi conştientizează procesul istoric prin care trece, are dreptul să se legitimeze la universalitate”. Păi trebuie să conştientizezi nişte valori, cum ar fi tradiţia, pe care cei din spaţiul dilematic o numesc inerţie (da, domnule, este şi o inerţie).
Ţăranul român ăla autentic şi acest neam a dăinuit prin facultatea bobului de grâu. Bobul de grâu, o spune doctorul Păulescu Nicolae, ca orice vieţuitoare care n-are mediu ambient, dispare, mai putin bobul de grâu. După sute de ani fără apă, îi torni apă şi încolţeşte. Aşa e poporul român. Inerţia l-a salvat.
În primul rând, trebuie constatate aceste valori care sunt fundamentale. Hai să vedem: ce era frumos în Maramureş? Păi în Maramureş erau frumoase portul, clădirile, porţile. Păi le păstrezi, domnule! Faci politică regională şi statală. Ca la Veneţia. Îi cade zidul şi îi zice: “N-ai voie să faci cu marmură, laşi aşa!” Vine restauratorul, ca el face parte, cumva, din valuta forte a Veneţiei, nu vii dumneata şi-mi torni faianţă sau nu-ştiu-ce. N-ai voie nici un centimetru, decât în cadrul unei comisii. Asta înseamnă politică regională. Ei sunt conştienţi de valoare. La noi, primarul ne vinde ţara. Or să-ţi spună că ei discută ce spun specialiştii, păi ce să spună specialiştii? Că tot ei au zis şi de pandemie, că aşa s-au vândut la vaccinuri şi s-au făcut afaceri de s-au spart. Deci nu trebuie adaptare, ci Reacţie. Atunci faci o politică şi spui. Păi n-aţi văzut că Prinţul Charles când a venit a început să facă el politică regională, ca să-i înveţe pe cei de-aici ce-au de făcut, de parcă noi n-am fi putut face. Dar El, Casa Regală, cultivată pe tradiţie, asta a făcut şi asta ar trebui să facem şi noi.

– Vis-a-vis de tineri, care sunt dezorientaţi şi dezrădăcinaţi, pentru că nici măcar istoria nu şi-o cunosc cu adevărat, fiind scrisă de comunişti, de unde ar trebui să înceapă un tânăr să se informeze pentru a începe să-şi recapete identitatea, care în ziua de azi are toate condiţiile să se dilueze?
Este clar că ei au fost ajutaţi ca să fie derutaţi. După istoria comunistă, a venit cea neocomunistă, alternativă, cu ministrul culturii de atunci, care avea cinci buletine, că el avea cinci mame, ca să te facă varză. Şi-asta e o decizie naţională, ca să-ţi rupă identitatea, tot o reeducare de Piteşti e şi acum.
Dar tu, când eşti român, recunoşti nişte poli identitari. Şi o iei pe cont propriu. Au fost atâtea cărţi de memorialistică scoase. Spre exemplu, Braşovul, ar trebui să fie o zonă conştientă de valoarea ei martirică şi să se înveţe în manuale despre aşa ceva. Deci, tinerii să se apuce să citească mărturii din mlaştina închisorii – Valeriu Gafencu, Nichifor Crainic, Nae Ionescu, Mircea Eliade, Ion Gavrilă Ogoranu. Să se apuce să citească! O să vadă acolo cum tineri la 18 – 19 ani şi-au luat arma şi s-au dus în munţi. E de ajuns o carte de genul ăsta să citească şi a înteles ce are de făcut. Păi el ce citeşte? Demitizarea istoriei? Scrisă de cine? Eu din toamnă vreau să impun studii de memorialistică în şcoală. Ştii cum zicea Emil Racoviţă: “Specia care se adaptează continuu, are toate datele să iasă din istorie”.
Dacă ţi-e foame de adevăr, pai te duci la un bunic şi aflii. Te duce vocaţia.

– Domnule Puric, s-ar putea spune că România începe de la sat?
România ar trebui să înceapă de la sat, dar acum nu mai începe de sat. România se renaşte de la sat, adică din capilare, pentru că inima ei este în infarct – Bucureştiul. Centrul este uscat, metropola este uscată. Singura şansă, singurul nostru refugiu este s-o luăm de la sat încoace, cât mai avem ani.
Apăraţi tradiţiile! Ne facem bine din capilare.