Interviu cu disidentul Marcel Petrişor: „”Ne trebuie o noua elita. Demofila, nu democrata”

Profesor prin formatie, scriitor din vocatie, fost detinut politic fara sa fi facut politica propriu-zis, savuros povestitor si un mare prieten al tinerilor. Acesta schita de portret nu-l poate înfatisa în adevarata dimensiune pe dl Marcel Petrisor, dar explica de ce am renuntat la un interviu conventional si am optat pentru întrebari fara o legatura vizibila între ele. Am cautat si am primit cîteva cuvinte de folos.

– Ati „mosit”, sa zic asa, mai multe miscari civice si partide românesti?

– Nu le-am „mosit”, le-am asistat doar la nastere, pe unele, iar pe altele la o re-nastere din cenusa.

La un „loc în fata” n-am tintit, pentru ca n-am avut niciodata psihologie de paduche. Numai paduchele iese-n fata, dupa zicerea populara „iese ca paduchele-n frunte”.

– Ce s-a ales de sperantele dvs. legate de studentii anticomunisti din 1990 – 1991?

– S-a ales praful! Iar, dintre studenti, lînga sufletul meu n-au ramas decît vreo doi, trei, unul dezamagit de epoca post-decembrista, unul calugarit si unul înca pe baricade. Cît despre anticomunismul studentilor, s-o lasam mai moale. Studentii de atunci voiau doar o libertate mai mare, cu care acum nu mai stiu ce sa faca. Ispitele libertatii s-au dovedit pentru unii mai periculoase decît îngradirile comuniste.

– Ati cunoscut numerosi oameni mari – din punct de vedere intelectual si al caracterului –, v-a fost vreunul model în tinerete? Daca da, în ce fel v-a marcat parcursul biografic?

– Am cunoscut într-adevar multi oameni mari, din toate punctele de vedere, dar nu mi-am facut idoli din oameni vii. Dupa moarte… ce sa zic? Unul ca nea Petrache Tutea n-am mai întîlnit. Poate Nae Ionescu sa fi fost mai grozav, dar, din pacate, nu l-am prins în viata. Eram prea mic cînd el era prea mare, iar cînd eram eu mai mare, el nu mai era…

În viata, cel care m-a „marcat” a fost doar Bunul Dumnezeu care, potrivit spuselor celor din Ocisorul meu natal, m-a trimis în lume cu „traiul si malaiul meu”. Adica, cu tot ce aveam nevoie sa fac fata la cele ce mi s-au întîmplat… si, poate, înca mi se vor mai întîmpla.

– Societatea româneasca postcomunista are doua cenusarese: cultura si învatamîntul. Din pricina mizeriei materiale în care sînt tinute sufera, de fapt, poporul, care ramîne insuficient instruit si incult. Ce-i de facut?

– Întrebarea asta îmi aduce aminte de o discutie pe care am avut-o cu nea Petrache Tutea. Îmi spunea ca, odata, contele Ciano, ministrul de Externe al Italiei, i-a reprosat lui Mussolini ca tara are prea multi analfabeti, sub conducerea lui. Mussolini i-ar fi raspuns, potrivit lui Tutea: „Mai, n-am stiut ca esti asa de prost! Pai, pe vremea lui Dante, cîti analfabeti avea Italia? Si l-a dat totusi pe Dante. Iar astazi, cînd avem atîtia alfabetizati, ce poezie mai are Italia ?”

Revenind la învatamîntul românesc, zic: înaintea celui de-al doilea razboi mondial, am avut cel mai bun învatamînt (gratuit si obligatoriu pîna la clasa a VII-a elementara) din Europa. Învatamînt alcatuit nu pe baza principiului laicei manastiri Telème: „Fa ce vrei, discipole!”, ci pe baza celui ce spune ca „Stiinta sau cunoasterea fara constiinta e ruina sufletului”. Si atunci, de ce sa nu revenim la acel sistem? Altfel, vorba tigancii – probabil venita din România – spusa unui reporter francez, la Paris: „Decît cu învatatura voastra de aici, mai bine cu tigania noastra de acasa, fara scoala si carte!” Se referea la ce învatau puradeii la Paris, prin metrou, pe strada.

Cu alte cuvinte, decît o învatatura zis moderna, laica, plina de ispite daunatoare sufletului, mai bine fara ea – daca nu se poate altfel!

– Daca ar fi sa va luati viata de la început, ce nu ati repeta?

– Regretele cele mai mari si mai tainice nu se refera la cele facute, ci la cele nefacute. Virtualul neîmplinit e mai ispititor decît realul împlinit, sau chiar desavîrsit.

As zice ca cel mai mare lucru pe care l-ar putea face un tînar este „sa nu se învete minte”, indiferent prin ce ar trece. Ca eu asa am facut. Un Don Quijote cumintit la ce ar mai fi bun, decît sa creasca oi si albine si sa-l înebuneasca pe cumintele Sancho Panza ?

– Cum priviti integrarea României în U.E.?

– O privesc dialectic. Adica, si bine, si rau. Vorba lui Kirkegaard, cînd a fost întrebat cum e mai bine: sa te însori, sau sa nu te însori ? „Si-ntr-un fel, si-n altul, ca tot vei regreta”, a zis el aforistic. Asa si cu intrarea în U.E.: odata intrati, adio suveranitate nationala, iar daca nu intram, adio iluzii de bunastare!

– Mai este posibila o regrupare a Dreptei, care sa desprinda definitiv România de comunism?

– Regruparea Dreptei nu numai ca este posibila, dar este si necesara. Cu conditia ca toti cei de dreapta sa fie realizati în perspectiva unei viziuni national-crestine a omului. Pentru început: sa nu fure, sa nu minta si sa nu însele. Apoi sa-si însuseasca virtutile unor soldati-monahi, precum odinioara cei care au jurat la catafalcul lui Mota si Marin. Altfel, ne paste o globalizare orweliana.

– Exista astazi o mare agitatie pe scena noastra publica, avînd ca obiect de disputa elita intelectuala si ca subiect rolul acesteia în societate: este bine sa se amestece în politica sustinînd un partid sau altul, un politician sau altul? Ce responsabilitate are ea daca îndeamna masele într-o directie gresita? Si altele… Ce opinie aveti în legatura cu aceste probleme si cu modul de discutie asupra elitei?

– În România interbelica, elita intelectuala, în majoritatea ei – în frunte cu Nae Ionescu, Mircea Vulcanescu, Mircea Eliade, Petre Tutea – era legionara sau simpatizanta a Miscarii. Azi, nu mai e Miscare, dar nici elita intelectuala. Ma refer la cea foarte vizibila, care dicteaza mersul societatii. Si la oameni care au pe lînga creier si caracter. Avem parte doar de oportunisti în capul trebii, cum se zice!

Trebuie creata si promovata adevarata elita, prin Scoala si Biserica, dar nu una democrata, ci demofila. Si atunci, natiunea va avea de la cine si ce învata. Si înspre ce sa se îndrepte.

– Care este responsabilitatea dvs. – a celor care ati experiat îngrozitorul sistem concetrationar comunist si care sînteti vîrfuri ale intelectualitatii românesti -, în aceasta privinta ?

– Responsabilitatea este cu atît mai mare cu cît si oamenii se cred mai mari. Numai ca „mari si multi or fi fost ei cîndva, dar putini si mici au ramas”. Nu numai din pricina regimului comunist, ci si din pricina regimurilor anterioare. Asa ca fiecare, proportional cu dimensiunile sale, trebuie sa se achite de raspunderile sale. Daca nu cu mai mult, macar marturisind si visînd în continuare despre ce ar fi fost sa fie daca…

Ascultînd îndemnul lasat cu limba de moarte de un martir al temnitelor comuniste, Costache Oprisan: „Sa nu te-ntorci din cale, prin a Sodomei carceri/ Cînd duhul rau te minte. / Prin fier, prin foc, prin apa, dar numai înainte, / Caci drumurile-n spirit nu sufera întoarceri”.

Interviu realizat de Horia Brad