ECOURILE UNUI PELERINAJ MEMORABIL

Pe bună dreptate sfinţii părinţi afirma: „În ziua când nici o rugăciune nu se va mai înălţa spre cer către Dumnezeu, să ştiţi că omenirea a pierit”.

După pelerinajul întreprins la sfânta Mănăstire Diaconeşti, judeţul Bacău am rămas cu profunda certitudine, că atât timp cât vor mai exista aceste alese şi binecuvântate locaşuri de trăire autentică a credinţei ortodoxe, cu siguranţă, Bunul Dumnezeu, prin ele, ne mai oferă o şansă certă de mântuire. Să pornim de la aceia, că acest pelerinaj, organizat de către neobositul protoiereu Viorel Cojocaru de la biserica „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” din or. Chişinău, a fost conceput într-o formă puţin diferită de formula clasică.  Ne-am axat pe ideea să ne aflăm mai mult timp într-o singură mănăstire, pentru a „savura” pe îndelete rânduiala unei zile de mănăstire cu participarea, atât la programul de rugăciune, cât şi la cel de ascultări. Nu întâmplător am ales Mănăstirea Diaconeşti, aşezată pe valea liniştită a Trotuşului, între munţii Ciucului şi Tarcăului.

Deşi relativ tânără, înfiinţată în 1998, este vestită atât prin aleasă trăire duhovnicească, cât şi prin activitatea misionară de păstrare şi promovare a valorilor naţional-creştine. Mai întâi, pentru că aici slujeşte vrednicul ieromonah Amfilohie Brânză, duhovnicul mănăstirii, un trăitor viu al ortodoxiei şi un mare iubitor al Basarabiei şi al românilor de pretutindeni . Am avut bucuria să-l cunoaştem pe Părintele Amfilohie, fiu duhovnicesc al părintelui Justin Pârvu, în anul 2014 la Chişinău, când la invitaţia Fundaţiei „Vasiliada” a susţinut o impresionantă conferinţă. Mesajul profund, energia debordantă, spiritul de credinţă pe care-l împărtăşeşte din plin părintele Amfilohie în predicile sale este unical. Te cutremură în profunzime, astfel, încât vrei nu vrei te opreşti din goană infernală a timpului şi te întrebi: cine eşti şi cum trăieşti, care-ţi este misiunea existenţială pe pământ, într- un cuvânt, te face să- ţi iei în serios titlu de creştin.

Creştinismul nu e o afacere de duminică,- afirma părintele Arsenie Boca, – ci o strădanie de toate zilele.” Anume la o astfel de formă de mărturisire zilnică a lui Hristos prin rugăciune şi fapte ne îndeamnă părintele Amfilohie cu întreaga obşte, prin propriu exemplu de slujire şi dăruire. „Mântuirea începe cu crucea şi sfârşeşte pe cruce, fără cruce creştinismul nu are identitate. Basarabia e o rană mereu sângerândă al neamului românesc, dar paradoxul suferinţei este sfinţenia. Lupta este extrem de grea, dar altă cale nu există, rezistaţi şi veţi învinge, ” – ne însufleţeste părintele Amfilohie.

Şi obştea măicuţelor de la Diaconeşti este specială. Pe lângă misiunea zilnică pe care o desfăşoară cu multă pasiune şi responsabilitate se îngrijesc şi de editarea cărţilor duhovniceşti şi de memorialistică. Spre exemplu, lucrarea „Întoarcerea la Hristos” de Ioan Ianolide, deţinut politic, este considerată cea mai bună carte despre închisorile comuniste care a fost editată în România după 1990. Această lucrare practic l-a scos din anonimat pe mărturisitorul întru Hristos – Ion Ianolide. După tipărirea cărţii, cititorii profund marcaţi au mers la cimitirul mănăstirii Cernica, i-au redescoperit mormântul şi se îngrijesc de pomenire şi înveşnicirea sa în memoria colectivă a neamului. Iar acum, mai nou, neobositele măicuţe cu multă migală au descifrat un manuscris original al autorului, care înserează mărturisirea calvarului a 23 ani de petrecuţi în temniţă, iar lucrarea ce a văzut de curând lumina tiparului se intitulează „Testamentul unui nebun”. Cu riscul propriei vieţi, dar pentru a păstra integral adevărul şi a-l transmite urmaşilor, Ioan Ioanolide a ascuns de securitate mai mulţi ani paginile manuscrisului în suportul  unei veioze cu picior din odaia în care locuia.

La mănăstirea Diaconeşti sunt păstrate cu sfinţenie şi lucruri personale oferite de către familia Ion Ianolide: unele scrisori, iconiţe, cruci. Şi  fosta deţinută politică a închisorilor comuniste Aspazia Oţel Petrescu a completat această inedită colecţie cu un brâu confecţionat în închisoare din aţe scoase din haine vechi, milieuri, etc.- toate lucrate în rugăciuni şi suferinţe în anii grei de puşcărie. Tot aici funcţionează un atelier de croitorie, altul de pictură, iar unicalul cor al maicilor este vestit, atât pentru măiestria interpetativă, cât şi pentru ineditul repertoriu, format din muzica psaltică, dar şi din colinde, cântece dedicate sfinţilor martiri ai închisorilor comuniste , voievozilor creştini ai neamului românesc.

Când am ajuns la mănăstire era în jur de 6 dimineaţa, iar Sfânta Liturghie se apropia de sfârşit. Părintele Amfilohie este un adept convins a rugăciunii de noapte. Ne-a îndemnat să iubim privegherea de noapte, când doar la lumina lumânărilor ne detaşăm mai uşor de grijile lumeşti şi intesitatea rugăciunii, cu siguranţă, este mai puternică.

Iisus Hristos s-a născut noaptea şi a înviat tot noaptea, de asta noaptea este cea mai potrivită vreme să înălţăm Domnului şi puterilor cereşti imnuri de rugăciuni şi cu ochii în lacrimi să implorăm iertare de păcate”- ne îndrumă Părintele Amfilohie.  Cu multă plăcerea am făcut şi un pic de ascultare la bucătărie. Aici am încercat să descifrăm secretul mâncării de mănăstire şi am însuşit că ingredientele principale sunt rugăciunea şi dragostea de aproapele.

La Mănăstirea Diaconeşti dragostea de neam şi ţară şi împleteşte armonios cu credinţa ortodoxă autentică într-o splendidă cunună, străjuită de falnicul tricolor şi binecuvântată de icoana Maica Domnului. Aici în permanenţă se înalţă rugăciuni de întregire a Ţării, iar despre ţinuturile româneşti răpite se vorbeşte cu nodul în gât, ochii umezi, dar şi cu speranţa că „…ce a unit Domnul omul n-are dreptul să despartă” şi, în final, adevărul va triumfa.

Mulţumim părintelui Amfilohie, maicii stareţă Evloghie şi întregii obşti a sfintei mănăstiri Diaconeşti , protoiereului Petru Buburuz, parohul Bisericii „Sf. Apostoli Petru şi Pavel” din Chişinău, protoiereului Viorel Cojocaru pentru aceste memorabile zile de pelerinaj după care ne simţim mai liniştiţi, echilibraţi şi, cu certitudine, mai întăriţi în credinţă.

Noi, basarabenii, ducem un dor acut a duhovnicilor de un asemenea calibru. Avem nevoie de mult post şi rugăciune ca această frântură de ţară, „...trecută prin foc şi prin sabie, furată, trădată mereu…”( D. Matcovschi), să nască preoţi şi duhovnici în stare să producă schimbarea lumii şi să călăuzească paşii şi faptele noastre spre  limanul multrâvnit al mântuirii.

Din partea grupului de pelerini, semnează Maria BRÂNZĂ