DRAGOSTEA ŞI DORUL PENTRU BASARABIA M-A URMĂRIT TOATĂ VIAŢA

Interviu cu mărturisitoarea Aspazia Oţel Petrescu, exclusiv pentru revista „Luminătorul”

În acest interviu de excepție acordat corespondentului Revistei „Luminătorul”, mărtuirisitoarea Aspazia Oțel Petrescu ne relevă încă odată dragostea ce o poartă pentru Basarabia şi Neamul Românesc. Bucuria întâlnirii de la Roman, domiciliul Aspaziei, v-a fi elucidată în acest interviu necenzurat, doar cu unele redactări de rigoare.

Corespondent „Luminătorul” (Cor.): – V-am cunoscut pentru prima dată când aţi vorbit despre experienţa duhovnicească pe care aţi dobândit-o lângă părintele Arsenie Boca. În ce împrejutări l-aţi cunoscut şi cât de utilă v-a fost în viaţă, această întâlnire?

Apazia Oțel Petrescu (A.O.-P.): – Da, l-am cunoscut într-un moment extraordinar de important pentru amândoi. A fost înainte de arestarea noastră şi părintele mi-a făcut sufletul uluit de Paștile din 1948, cu foarte mare grijă, sfinția sa știa, eu nu știam, pentru ce mă pregătește. Am înțeles că mă pregătește pentru ceva deosebit, fiindcă a făcut pogorământ față de mine, m-a împărtășit imediat, fără canon, și a fost exact Sfânta Împărtășanie cu care am intrat în închisoare. De fapt şi sfinția sa a luat același drum. Ne chema Mântuitorul să dăm mărturie despre El, așa cum ne-a angajat. Că noi în toate ocaziile noastre spuneam „pentru Cruce și pentru neam suntem gata oricând pentru moarte”. Ei, acuma eu n-am avut bucuria asta, Dumnezeu a vrut să facă din mine un mărturisitor. Dar din mulți a făcut mucenici, și ce mucenici… nu vă puteți imagina ce a fost în temniţele comuniste… iadul pe pământ, a fost cumplit…

Cor.: – Ce atitudine avea părintele Arsenie Boca despre basarabeni? Dacă s-a simțit o apropiere, știu că făcut careva studii la Chişinău şi a fost martorul celei mai pesimiste evenimente din istoria secolului trecut al ţării noastre, a fost martorul refugiului românilor peste Prut, atunci când au ocupat bolşevicii Basarabia.

A.O.P.: – Da, da, Basarabia a considerat-o întotdeauna, făcând parte din Moldova lui Ștefan cel Mare, n-a gândit-o niciodată separat, a gândit-o întotdeauna cu întreaga Moldovă. Și părintele spunea că foarte greu o v-om recăpăta înapoi, dar va veni definitiv. Noi nu am înțeles atunci ce înseamnă definitiv, pentru că a venit pe o foarte scurtă perioadă, între 1940-44. Ce să facem, asta a fost chemarea pentru poporul nostru, să stăm în calea tuturor relelor și să nu se dea biruit.

Cor.: – Dumneavoastră ce amintiri v-au rămas despre Basarabia? Aţi mărturisit într-un interviu că dragostea şi dorul pentru Basarabia v-a urmărit mereu.

A.O.P.: – Îmi aduc aminte cu foarte mare dragoste de Basarabia noastră. Acolo am făcut școala primară la Oghezdito, dar obârșia bunicului meu patern era la Cremenciuc, raionul Dondușeni de astăzi, lângă râul Cubolta. Amintirea cea mai zguduitoare pe care o am din Basarabia este una care m-a marcat profund pentru toată viaţă, astfel cunoscând rebeliunea satanistă a comunismului. Aveam 5 ani și fratele meu aproape de 4 ani și bunicul avea obiceiul să ne ia cu el întotdeauna la biserică. El era consilier județean, judecător de pace cum se spunea pe atunci, dar oamenii îi spuneau totdeauna căpitan Toadere, ca și cum ar fi fost în continuare căpitan de străjeri. Bunicul fusese împroprietărit cu pământ unde și-a făcut micul lui conac răzășesc. Exact pe malul Nistrului, exact în dreptul vadului, pe care îl avea de păzit. Nistru era foarte adânc în zona respectivă, în zona Sorocii, pentru că era ferestruit în granit, el trebuia să meargă adânc pentru că în lături nu prea s-a putut mișca, avea malurile alea frumoase din granit. Avânt un teren mare, din el a dat jumătate pentru biserica pe care a ctitorit-o, pentru satul respectiv. Și avea o favoare de ctitor, avea o portiță care ducea din curtea bunicului direct în curtea bisericii, dar bunicul n-o folosea niciodată, zice: „Nu, eu sunt cetățean ca toți ceilalți!” și ieșea în stradă și intra în curtea bisericii pe poarta mare, pe care intra tot creștinul, așa că ne lua pe amândoi de mână și ieșea cu noi în stradă și apoi intra imediat în curtea bisericii.

În anul acela ajunsese revoluția până pe malurile Nistrului. Practic Revoluția a fost tot timpul desfășurată, dar ei aveau deja stabilită Sinerada, cum ziceau ei, Sfaturile Populare cum s-au numit la noi mai târziu așa din traducere. În Mihailovca, așa se numea comuna de dincolo de Nistru, care era legată cu Cremenciuc prin acest vad, păzit de strămoșii mei. Era zi de Paști și arau tractoare pe coastele malurilor, iar pe biserică erau niște ostași sovietici bolșevici, care se căzneau să dea crucea de pe biserică în Nistru și cum n-au putut să desprindă crucea au dat clopotnița cu tot cu cruce în Nistru. Ei dădeau crucea de pe biserică jos, tractoarele uruiau, vă puteți închipuiți pentru noi copiii ce priveliște de apocalipsă era. Nu înțelegeam bine, la cinci ani, dar aveam impresia că ostașii ceia care aveau căciuli din acelea ţuguiate şi cu urechi, îmi păreau că sunt coarne de draci, și ziceam „bunicule s-au urcat dracii pe biserica Domnului?”. Bunicul era foarte trist, el știa ce urmează și a zis „copii uitați-vă bine și să nu uitați niciodată, ca să știți: la fiecare pas înșelător, ce înseamnă de fapt comunismul, iată ăştia sunt dracii urcați pe biserică”. Am rămas cu imaginea asta și eu și fratele meu, ne-am verificat când am ieșit din închisoare, aveam amândoi foarte clar această imagine cumplită. O biserică pe care erau urcați dracii ca să dea crucea Domnului în apă. Pentru noi asta o fost definiția corectă în ceea ce privește bolșevismul.

Cor.: – După ce v-aţi refugiat în Ţară cu toată familia, aţi avut ocazie să vă revedeţi plaiurile bunelului?

A.O.P.: – În momentul când am venit în țară în 44, eu tocmai îmi dădeam bacalaureatul. Mi l-am luat în țară, fac parte din generația care a trăit răpirea definitivă a Basarabiei și Bucovinei de Nord. Liceul l-am făcut la Cernăuți, mama era bucovineancă, părinții ne-au pus să alegem noi în ce oraș mare vrem să învățăm. Noi fiindcă venisem din Cernăuți în Cremenciuc, aici se eliberaseră două posturi de învățător și învățătoare. Părinții mei erau amândoi învățători și atunci bunicul s-a gândit de ce să nu-și aducă el băiatul în satul natal, să învețe copiii satului natal. Mama, deși era bucovineancă, deși începuseră construirea unei gospodării acolo, s-a supus, și a spus că bătrânul are dreptate de ce să nu-și aibă feciorul la el în sat. Iar când a fost răpită Basarabia, părinţii mei au venit în Ţară cu noi, bunelul a rămas în Basarabia. Tata nu a putut să-i suporte pe ruşi, i-a considerat toată viața, de fapt cum i-am considerat și noi, cei mai mari dușmani ai României, dovediți de-a lungul istoriei, totdeuna ne-au persecutat, totdeauna ne-au râvnit țara. Nu vreau să-i ocărăsc, dar n-am să pot să-i iubesc.

Cor.: – Tot mergând pe la mănăstirile din România, pe la diferite manifestaţii, mă întreabă unii fraţi români: „de ce nu vă simțiți bine cu rușii?”. De fapt sunt persoane ce locuiesc în România. De ce unii români ne ceartă că noi, basarabenii, nu ne împăcăm cu ruşii?

A.O.P.: – Să știți că sunt români cu creere mai spălate decât sunt basarabenii români adevărați, și-au păstrat mai bine tradițiile și simțământul neamului românesc din care fac parte. Românii sunt un neam care a făcut parte din creațiunea divină, pentru că Dumnezeu a creat neamuri n-a creat țări și la judecată neamurile vor veni, și regii de cum au condus aceste neamuri în lumina Domnului vor răspunde. Deci, atașamentul, dragostea, durerea, o simt mult mai acut românii basarabeni. Cei care sunt mai aproape de durerile noastre sunt ardelenii, care au suportat și ei fericire străină pe cap. Vorba lui Eminescu „[…] Cine-au îndrăgit străinii […]”.

Cor.: – Și dacă facem comparație, valorile pe care le aveați Dumneavoastră, generația D-stră, pentru ce valori ați fost întemnițată? Care a fost cultura sau mai bine zis intelectul acelora care v-au condamnat şi v-au supravegheat?

A.O.P.: – Da, eram întradevăr în lumi diferite, pentru că la ei, intră foarte mult în cunoaștere lipsa de cunoaștere. Nu au nici o pregătire de nici un fel. Ei sunt exact cum spune psalmistul „trăiesc asemenea dobitoacelor”. Mi-a trebuit timp ca să înțeleg ce a vrut să spună, asemenea dobitoacelor, înseamnă „om instinctual”, nu după rațiune. El nu spune că omul a devenit dobitoc, nu, spune s-a făcut asemenea dobitoacelor, a devenit instinctual. Deci, aceștea, în marea lor majoritate sunt oameni instinctuali, habar nu au că au un suflet și nu știu să facă diferența între rațiune, spirit, trup, suflet, toate aceste noțiuni, sunt cumva într-o negură nediferențiată. Iar rugăciunile sunt lămuritoare, în special rugăciunile ortodoxe, îl face cu timpul să înțeleagă că are totuși un rost în lumea asta, că nu este un grăunte de nisip aruncat în univers imens fără nici o noimă. Sunt reguli, sunt legi, viața se conduce după ceva și duce undeva și are un scop. Nu e doar satisfacerea unui instinct și cu asta gata iești foarte fericit. Ai văzut o bucată de pâine mai deosebită, nu ai bani să ți-o cumperi, te duci și o șterpelești, iei, nu-i asta. De fapt condamnarea pentru că am aparţinut Mişcării Legionare continuă şi azi. Chiar mă miră faptul şi momentele acestea diabolice, care nu dau pace nici în mormânt celora ce au adormit în puşcării şi odihnesc claie unul peste altul în gropi comune. Sper şi domniile voastre să nu aveţi probleme că v-aţi întâlnit cu mine şi m-aţi vizitat. Probabil că aţi auzit de legea promulgată anul trecut de conducerea ţării noastre?

Cor.: – Da, suntem la curent, într-un final nimeni nu poate şterge memoria unui popor suferind, această lege va fi dur condamnată de înaintaşii noştri. Pur şi simplu ne-au luat bucuria de a ne mândri cu eroii noştri. Povestiţi-ne în câteva fraze despre viaţă din puşcărie raportată la închisorile de azi?

A.O.P.: – De la început, când nu erau închisori pentru femei politice, pentru bărbați erau păstrate de la celelalte neamuri, deci ne-au ținut împreună cu femeile de drept comun. Am văzut problemele lor, am rămas uluită când am călătorit cu duba cu un grup, cu femei ce erau aduse ca și mine la închisoarea centrală comună, nu stăteam împreună, aveam celulele separate dar la ateliere ne întâlneam. Ne întrebau pe noi ce am făcut, era dificil pentru noi să le explicăm ce-am făcut, că practic nu făcusem nimic din ce făcuseră ele. Am încercat noi să le explicăm și ele erau nedumerite, și ele spuneau „păi, da voi nu ați făcut nimica, pentru ce v-au închis?” și noi am zis că mai bine spuneți pentru ce v-au închis pe voi, ca să schimbăm cursul discuției. Una spunea că „ pe mine m-a închis din cauza unui drac de copil”, „Cum drac de copil?”, „Păi era copilul lui bărbată-meu de-al doilea și nu puteam să-l suport, și l-am ținut în pivniță flămând doar, doar o pieri” limbaj complect lipsit de orice moralitate. Zicea „dracul de copil mânca păianjeni, mânca gângănii și din cauza asta n-o pierit.” Nu ne venea a crede că așa ceva este posibil, era zdravănă, atletică, frumoasă, vorbea normal, dar mintea îi era dementă, pur și simplu. Zicea „și într-o zi m-a pârât bărbatului. Și bărbatul care habar nu avea ce fac eu, m-a certat rău pentru un urecheat, m-a certat pe mine femeia lui, și după ce el a plecat atâta am sărit pe el, până când o plesnit”. Și povestea lucrul acesta de mi s-a făcut frică să mai stau cu o persoană ca asta în celulă, cine știe ce o întunecă, o mânie. Ea pe acel copil l-a omorât la o furie absolut demonică, care ea nici nu și-a dat seama că era stăpânită de demon. Am îndrăznit noi să-i explicăm, și ea a rămas pe gânduri. Deci, oamenii ăștea pot fi clătinați, în împietrirea lor. Noi am avut vreme de la Cluj până la Mislea, aproape toată țara, să stăm pe capul lor și să le explicăm fir cu fir fiecare cuvânt al ei, cât de cutremurător este pentru ceilalți și ce faptă a făcut de fapt și de fiecare dată zicea „i-auzi, i-auzi…”. Ea era foarte nemulțumită, vroia să facă recurs că i-a dat 15 ani pentru viața unui plod, și noi i-am spus să fie mulțumită că putea să-ți dea pe viață. Îi spuneam că dacă le-ai fi povestit cum ne-ai povestit nouă, nu cred că ar fi fost judecător care să-ți fi dat viață liberă. Iară în alte țări te condamnau la moarte.

Deci, cumva, câteva noțiuni am despre întunericul în care sunt unii dintre ei. Am călătorit odată cu doi băieței, eram singură, atunci eram repedepsită, eu am fost condamnată 10 ani și după care mi-au mai dat patru ani, condamnare nu administrativă, deci nu lagăr de muncă, domiciliu obligatoriu, sau ce mai dădeau dacă nu vroiau să te pună în libertate.

Cor.: Dar pentru ce v-au dat încă patru ani?

A.O.P.: – Zic eu, pentru că eram nereeducabilă. Să spun că Stalin este un geniu, nu am spus, și nici nu voi spune niciodată acest lucru. Da, şi iată că aceşti băieţei se ocupau cu furturile şi jafurile, pentru ei era ceva firesc. Nici măcar nu înţelegeau că au săvârşit crimă. Câţi din ăştea au rămas în libertate, iar noi am fost consideraţi cei mai mari duşmani ai poporului.

Cor.: – Când vă programaţi să revedeţi Basarabia?

A.O.P.: – Când voi muri, am înţeles că atunci am posibilitatea să călătoresc câteva zile fără limite, mai întâi voi merge în Basarabia, pe locurile unde s-a ostenit bunelul, apoi pe la toate puşcăriile unde am învăţat cea mai mare faptă: Să-l iubesc pe Dumnezeu şi să nu-mi urăsc duşmanii.

Cor.: – Cu siguranţă acest interviu v-a fi publicat în Basarabia înaintea dumneavoastră. Vă mulţumim din suflet şi nădăjduim să ne revedem în curând.

A.O.P.: – Mi-aţi făcut o mare bucurie vizitându-mă. Vă mai aştept. Sărutaţi pământul sângerând al Basarabiei din numele meu şi a camarazilor adormiţi înainte mea.