Cred neclintit în veșnicia vieții

După o întreagă viață închinată lui Dumnezeu, Ioan Ianolide, este chemat să primească răsplata sfintelor sale nevoințe în data de 5 februarie 1986.„La sfârşitul acestei amarnice experienţenumai Hristos rămâne viuîntreg şi veşnic în mine. Bucuria mea e deplină: Hristos 

27 ianuarie 1919, Comuna Dobrotești, județul Teleorman. Este ziua când se naște Ioan, cel de-al doilea fiu al lui Nicolae Ianolide și Aspasia. Dar cel mai important rol în formarea lui, l-au avut bunica și mama, două femei foarte evlavioase și cu mult echilibru sufletesc. 

Era în anul I de facultate când a fost arestat. La sfârșitul procesului autoritățile îl vor condamna pe Ioan la 25 de ani muncă silnică „pentru crima de participare la organizație interzisă de lege”. 

„În momentul când i s-a comunicat condamnarea, a luat poziţie de drepţi, a privit spre cer şi figura i s-a luminat de o bucurie interioară revarsată în zâmbet pe întreaga figură”. Aşa se face că la 21 de ani Ioan a intrat în temniţă. 

Începutul ordonării vieții nu a fost ușor dar cu multă răvnă pusă sub ascultarea părintelui Arsenie, Ioan va spori mult pe calea desăvârșirii. Zi de zi va muri omului cel vechi pentru ca Hristos să se nască în el: „procesul de ruptură față de conceptele vechi, de vechii prieteni și de preocupările vechi era durerosdar redescoperirea noilor perspective  umplea de atâta bucurieîncât drumul era ireversibil”. 

În sfârșit, în anul 1964 se emite decretul general de amnistiere a tuturor deținuți politici. 

Deși este urmărit permanent, hărțuit și amenințat cu moarte de către Securitate, Ioan hotărăște să își riște din nou viața și sufletul pentru a lăsa o mărturie scrisă despre cele trăite și văzute în temnițele comuniste. Sute de pagini prind contur sub condeiul lui Ianolide vreme de trei ani, între 1981 şi 1984. Ia măsuri minime de precauţie. Confecţionează trei lămpi de cameră cu picior, având ca suport cutii paralelipipedice de lemn, decorate cu ornamente din material plastic. În aceste cutii de lemn va introduce alte cutii mai mici, de tablă, în care va ascunde fiecare filă scrisă. Pe una din aceste file notează: „am scris în pripăpe furișsingur și fără corecturi. Rog  se facă corecturi. Nu am avut documentenici prieteni cu care   consult, nici cel puțin nu am putut reciti cele însemnate căci imediat ce o filă este scrisăeste bine ascunsă. (…) Am scris ca o mărturisire. Am scris ca un testament. Am scris cu speranța  aceste rânduri vor supraviețui mie.” 

Aşa s-au păstrat manuscrisele care vor vedea lumina tiparului după revoluţia din 1989, intitulate: „Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă” şi „Deţinutul profet” sub diortosirea maicilor de la Mănăstirea Diaconeşti. 

 

„Am avut un coleg de închisoare, Ioan Ianolide. În închisoare s-a desăvârșit, era ca un sfânt. După eliberare, într-o bună zi, m-a chemat pe mine, mi-a trimis vorbă mie și părintelui Grigore Băbuș să ne ducem să-l vedem. L-am văzut acasă. Era întins pe pat, învelit cu o pătură, liniștit, senin cum a fost totdeauna. Aveam două scaune lângă patul lui și-mi spune: „V-am chemat ca -mi iau rămas bun, pentru  diagnosticul îmi este de cancer în ultima fază și urmează   mut dincoloVreau  stăm de vorbă înainte de a ne despărți.” Iar ultimul său cuvânt a fost: 

Nu v-am chemat aici pentru serviciul religiossunt spovedit și împărtășitSunt pregătit de drum. Eu v-am chemat   rog un singur lucruAmândoi sunteți călugări și preoți  rugați pentru mine! Dacă  veți rugaeu voi simți vibrația rugăciunii voastre acolo unde voi fi, dar dacă  veți uita și nu  veți ruga pentru mine, eu acolo  voi simți din ce în ce mai singur.” (IPS Bartolomeu Anania despre Ioan Ianolide)