Comunicat „VASILIADA”: Sprijină la restabilirea crucii de pe mormântul lui Iustin Frăţiman

Fundaţia „VASILIADA”  îşi propune să restabilească crucea de pe mormântul unui mare basarabean – Iustin Frăţiman, din localitatea Cuhureştii de Jos, r-ul Floreşti. Toţi cei care doresc să sprijine acest proiect sub orice formă, sunt rugaţi să apele la numărul de telefon 079600416. Menţionăm că crucea de pe mormânt va fi din piatră şi va avea 1,70 m înălţime. Viaţa acestui basarabean vă invităm să o aflaţi din rândurile de mai jos.

El a reprezentat tipul românului dintr-o provincie înstrăinată, pus în condiţii nefavorabile şi neegale de luptă şi, prin aceasta, osândit a-şi acumula în interior întreaga amărăciune a visurilor neîmplinite (Vasile Ciubotaru).

Am văzut ceva neaşteptat: un om milos care mulţumea cerşetorului pentru că-i primise dania. În fond, avea dreptate s-o facă. Fiindcă binefăcătorul există prin cel care primeşte. Cât de recunoscător trebuie să fie medicul bolnavului pe care l-a vindecat? Nu se ştie cine dă şi cine primeşte (Constantin Noica).Personalitatea unui om cel mai bine poate fi intuită prin comparaţie.
După nivelul studiilor şi după profunzimea cunoştinţelor, Iustin Frăţiman poate fi asemuit numai cu Ştefan Ciobanu. După drumul pătimirilor – cu Ion Pelivan. După energia cu care s-a implicat în apărarea drepturilor naţionale ale românilor, el se aseamănă cu Pan Halippa.
Vasile Ciubotaru, profesor, unul dintre oamenii care l-au cunoscut, a publicat în revista pedagogilor din Soroca (Solidaritatea, nr.7-8, 1932) un studiu intitulat Iustin Şt. Frăţiman în care am găsit un portret spiritual nuanţat foarte elegant:
„Cine nu-şi aduce aminte de o figură încovoiată înainte de vreme şi ascunsă neglijent într-un frac cazon, cu fierăria abundentă a nasturilor şi insignelor aurii? Privirea-i alunecă cu îndărătnicie pe lângă interlocutor şi caută mereu a vrăjmăşie. Ochelarii demodaţi şi bine prinşi trădau meteahna cititului de nopţi târzii. Râsul năvalnic, dar fără rezonanţă, masca fără succes sbuciumul neputincios al unui suflet singuratec, comprimat în interior de rigorile regimului. Întreaga-i ţinută: vorbă, mers, îmbrăcăminte, arunca societăţii sfidarea şi dispreţul unui om care în cutele ascunse ale inimii tăinuia o comoară nepreţuită.
Singură aceea era rostul vieţii lui”Celibatar, fără un cuib al său, a fost gonit din loc în loc de autorităţile ţariste ce sperau astfel să-i vânture gândurile legate de căutarea obârşiei, să-i răcească sufletul dornic să respire din plin aerul demnităţii naţionale.
L-au mânat tocmai la urşii albi, în „Turgaiskaia oblast”, dar n-au reuşit să obţină rezultatul scontat. În loc să modeleze un suflet obosit de pătimiri, decepţionat, autorităţile, fără să vrea, i-au oferit un material unic de studiu. Basarabenii stabiliţi prin acele locuri, cu necazurile şi bucuriile lor, ameninţaţi de pericolul deznaţionalizării, se îndărătniceau să conserve bunurile culturale pe care le-au moştenit.
Experienţa acelor ani a retopit-o în câteva studii ştiinţifice şi publicistice zguduitoare, care ţinteau drept în inima politicii ţariste de colonizare, ilustrau drama a zeci şi sute de mii de oameni strămutaţi din loc în baza unor promisiuni mincinoase, siliţi să se stabilească în mijlocul taigalei siberiene, dincolo de cercul polar, puşi în situaţia de a supravieţui.
Iustin Frăţiman a fost primul politician basarabean care, în toiul mişcării de eliberare naţională din anii 1917-1918, a pus în centrul atenţiei problemele românilor din Transnistria, Caucaz, Siberia. Soluţiile propuse de el erau radicale şi aveau argumentarea istorică necesară. Vorbind la Congresul Învăţătorilor din Basarabia care şi-a ţinut lucrările la Chişinău de la 25 la 28 mai, printre alte idei strategice, a propus „să se ceară stăpânirii ruseşti ca să alipească la Basarabia părţile locuite de români din Cherson, Ovidiopol şi Odesa, întrucât aceşti români, pe vremea mitropolitului Gavriil Bănulescu-Bodoni, au fost ocârmuiţi, din punct de vedere religios, de către Mitropolia din Basarabia. N-a uitat nici despre moldovenii din Caucaz şi a propus ca autorităţile să se intereseze de cultura lor.” (Paul Vataman, Figuri sorocene.-Chişinău, 1993).
Simpatia acestui fiu de dascăl pentru consângenii săi e un motiv înţeles, dar jertfirea vieţii personale pentru cauza unirii românilor de pretutindeni e mult mai mult decât fiorul unei simpatii de moment.
S-a născut la 1 iunie 1870, în familia dascălului Ştefan Frăţiman care, la rându-i, se trăgea şi el dintr-o viţă de preoţi. O scurtă notiţă despre originea lui Iustin Frăţiman o găsim în cartea lui Pavel Lotoţki: Spisok i kratkie biografii okoncivşih polnyi kurs kişiniovskoi Duhovnoi Seminarii… (Chişinău, 1913).
Şi-a făcut studiile la Şcoala Duhovnicească din Edineţ; în 1892, a absolvit cu menţiune Seminarul Teologic din Chişinău, de unde este trimis ca bursier la Academia Teologică din Kazan, pe care, absolvind-o cu titlul de candidat în teologie, devine profesor la Şcoala Duhovnicească din Chişinău (1897-1899). În anii 1899-1913, lucrează în mai multe oraşe din Rusia (Pskov, Lyskov, Oloneţ, Pinsk) la diferite şcoli şi seminare unde a predat limbile greacă, franceză, latină, istoria bisericii, dogmatica, liturgica şi istoria laică. În acest interval de timp, reuşeşte să obţină diploma Institutului Imperial de Arheologie din Petersburg (1907) şi pe cea a Facultăţii de Litere (secţia istorico-filologică) a Universităţii din Petersburg (1910).
Preocupările lui istorice i-au adus simpatia boierilor Bogdan şi Catargiu. Olga Catargiu i-a permis să studieze în faimoasa-i bibliotecă pe care a vizitat-o şi în care a studiat istoricul ieşean Gheorghe Ghibănescu.
În 1913, revine în Basarabia, la Soroca, la Şcoala Normală, dar la 3 iulie 1916, este condamnat de tribunalul din Soroca şi deportat în regiunea Turgaisk, în urma calomniilor unui grup de profesori sovini, avându-l ca lider pe un oarecare Haliutin.
Întoarcerea lui acasă s-a produs abia după revoluţia din februarie 1917 şi a însemnat implicarea sa în mişcarea de eliberare naţională, în naţionalizarea şcolilor, în crearea Societăţii Istorico-Literare B.P. Hasdeu (1918), în colaborarea la publicaţiile locale: Cuvânt moldovenesc, Ardealul, România nouă, Sfatul Ţării, Dreptatea ş.a.
Şi-a continuat activitatea pedagogică – după 1918, îl găsim în calitate de profesor la Şcoala Normală de Fete din Chişinău.
În cartea sa de memorii Pe baricadele vieţii, Onisifor Ghibu îl portretizează foarte caustic pe Iustin Frăţiman, profesorul cursurilor care au început la 17 iunie 1917 pentru 500 de învăţători români din Basarabia:
„Corpul didactic fu înjghebat în condiţii puţin mulţumitoare. Izbutisem să introduc în el încă doi „români”, pe R. Cioflec, ardelean, şi pe G. Aslan de la Bucureşti, pe care întâmplarea îl aruncă temporar în capitala Basarabiei. Toţi ceilalţi „lectori” erau basarabeni. Materiile principale — Istoria literaturii române şi Istoria românilor — fură rezervate pentru doi basarabeni; prima – pentru preotul Alexe Mateevici, profesor la Seminar, a doua – pentru Iustin Frăţiman, profesor la nu mai ştiu ce şcoală secundară din interiorul Rusiei, unde fusese exilat din cauza bunelor sale sentimente româneşti – amândoi oameni de inimă şi buni „moldoveni”. Dar carte ştiau, bieţii, puţină. Toată ştiinţa părintelui Mateevici în domeniul istoriei literaturii române se mărginea la micul manual din Biblioteca pentru toţi, al lui G. Adamescu. În ce-l priveşte pe Frăţiman, situaţia lui din toate punctele de vedere era mai mult decât jalnică. El era un om complet înfrânt pe urma lungilor lui lupte pentru libertate şi pentru neam, şi-ţi trezea în suflet doar sentimentul de milă, amestecat cu acela de admiraţie pentru un mare invalid întors de pe câmpurile glorioase de luptă, de suferinţe şi de înfrângeri. Lecţiile lui deveniseră de la început obiect de distracţie pentru auditoriul în mare măsură lipsit de respectul cuvenit pentru orice ostenitor în ogorul culturii sufleteşti.”
Amintirile lui Onisifor Ghibu vin în contradicţie cu articolele mari semnate de Iustin Frăţiman şi publicate de autorul ardelean în anexa volumului De la Basarabia rusească la Basarabia românească (Vălenii de Munte, 1926). Titlurile şi volumul acestor studii impresionează: Românii de peste Nistru, Un răspuns directorilor de la şcoalele secundare din Chişinău, Românii din Siberia, Monumentele noastre istorice, Societatea ştiinţifică basarabeană, Societatea istorică şi literară din Chişinău, Mănăstirile Basarabieiş.a.
Preocupările sale ştiinţifice au un spectru destul de larg. Publică mai multe lucrări şi articole ştiinţifice, începând cu revistaKişiniovskie eparhialnye vedomosti şi terminând cu ziarele Ardealul, România nouă, Sfatul Ţării ş.a., care au avut o viaţă scurtă. Este preocupat de studierea destinului moldovenilor stabiliţi la est de Nistru şi de istoria culturii şi spiritualităţii noastre naţionale în ansamblu. Dar a avut şi preocupări memorialistice – la revenirea din exil, a publicat (în numărul din 15 mai 1917 al ziarului Svobodnaia Bessarabia şi în nr.2/1917 din Naş Golos o suită de amintiri intitulată Despre exilul meu în Siberia.
Bibliografia operelor publicate: Iacob Stamati, episcopul Huşilor (Chişinău, 1901), În chestia eparhiilor din Basarabia (Chişinău, 1901), Episcopul Huşilor Inochentie (Chişinău, 1903) se completează cu noi titluri de valoare : Românii de peste Nistru (ziarul România nouă,. – Chişinău.,1918), Studiul contributiv la istoricul Mitropoliei Proilava (Brăila) (Chişinău, 1923) şi nu este de mirare faptul că, la 7 iunie 1919, devine membru corespondent al Academiei Române.
Dar nu i-a fost dat să se bucure prea mult de schimbările survenite în urma Unirii Basarabiei cu Ţara. Încercarea de a obţine o catedră la Seminarul Teologic din Chişinău n-a avut sorţi de izbândă, deşi, anterior, el predase la mai multe seminare disciplinele speciale: istoria bisericii, dogmatica, liturgica şi istoria laică, precum şi limbile: greacă, franceză, latină.
În 1923, participă la un concurs pentru o catedră liberă la Facultatea de Teologie din Cernăuţi, dar rezultatul este acelaşi, tergiversări, nepotism şi, în cele din urmă, actele lui rătăcite s-au înapoiat odată cu refuzul.
La 23 septembrie 1927, a murit subit şi a fost înmormântat de fratele său, diaconul Teodor.
Iar peste un deceniu de la dispariţia lui, într-o prefaţă la Enciclopedia Figuri contemporane din Basarabia (Chişinău, 1939), prozatorul Nicolae Dunăreanu scria:
„Mă întreb cu tristeţe: în ce carte de şcoală se zăreşte chipul fratelui nostru Iustin Frăţiman, eruditul profesor? A fost până mai ieri printre noi, dar câţi dintre noi ştim azi unde îi este mormântul?”
La zece ani după plecarea sa în lumea celor drepţi, fostul membru corespondent al Academiei Române ajunsese un anonim. Deşi, în cartea sa Figuri sorocene, Paul Vataman scrie că, prin 1938, învăţătorii din sat şi străjerii au făcut ordine la mormântul lui Iustin Frăţiman.
Şi parcă timpul însuşi ne-a dictat ca, peste ani, să revenim la acelaşi subiect. Nu demult am primit o scrisoare de la doamna Domnica Botea-Gondrea care elucidează două momente esenţiale din destinul lui Iustin Frăţiman:
„Vă scrie o profesoară de română din satul Cuhureştii de Jos, r. Camenca…Am aflat recent că v-a apărut partea a doua a cărţii Basarabia necunoscută. Nu am de unde o procura, iar la bibliotecă încă nu este. Ştiu că intenţionaţi să publicaţi în această carte un articol despre Iustin Frăţiman. Vreau doar să Vă spun că aici, la Cuhureştii de Jos, eu am descoperit mormântul lui Iustin Frăţiman. Ce-i drept, n-are, cel puţin, o cruce. Paul Vataman în Figuri sorocene şi Eugenia Istrati în Destin românesc (nr.1/1996) afirmă că Iustin Frăţiman s-a născut la Cuhureştii de Sus, dar nu e adevărat.
La Cuhureştii de Jos, sunt două nepoate de soră ale lui Iustin Frăţiman. Ele ştiu unde e mormântul. Pe locul casei lui Iustin Frăţiman, este casa lui Leon Vdovâi, care-l mai ţine minte pe Iustin Frăţiman…
Eu v-aş ruga, cu influenţa pe care o aveţi Dumneavoastră, să ne ajutaţi să punem la mormântul lui Iustin Frăţiman măcar o cruce, căci a meritat-o din plin.
Poate ne ajută Societatea Astra, a cărei preşedintă e Nina Josu, consăteana mea (Ţiganca, Cantemir).
Am fost o dată pe la „Lit. şi arta”, dar dumneaei era lipsă, era în concediu.
Nu mai pot veni, e departe, drumul e scump, salariu n-am primit din luna septembrie. Anii trec, cei care l-au cunoscut pe Iustin Frăţiman se vor trece şi ei, şi Cuhureştii şi cuhureştenii nu vor şti că au avut un consătean cu care ar trebui să se mândrească…”.
Mă gândesc că în această „inflaţie” de monumente, probabil ar fi greu să se mai găsească mijloace pentru unul. De aceea mă îndrept cu gândul la o simplă şi frumoasă cruce creştinească pe mormântul unui om deosebit care, de fapt, va avea şi un monument – în inimile noastre.
Iustin Ştefan Frăţiman (n. 1 iunie 1870, Cuhureştii de Jos, judeţul Soroca, azi Republica Moldova – d. 23 septembrie 1927, Cuhureştii de Jos) a fost un istoric român, membru corespondent al Academiei Române.
Colesnic, Iurie. Basarabia necunoscută. – Ch., 2000. – P. 82-85.