Căsătoria

Când am ajuns acasă în noaptea aceea, în timp ce soţia mea servea cina, i-am luat mâna şi i-am spus: am ceva să-ţi spun. Se aşeză doar să mănânce în linişte.
Puteam vedea durerea din ochii ei. Deodată nu am putut nici să-mi deschid gura. Dar trebuia să-i spun ceea ce gândeam. Vreau să divorţez… i-am spus cât am putut de încet. Vorbele mele păreau să nu o deranjeze. Din contra, foarte liniştită m-a întrebat, de ce ? Am evitat întrebarea ei tăcand, ceea ce a făcut-o să se înfurie. Arunca vasele şi striga, nu părea a fi om! Noaptea aia nu am mai vorbit. Ea plângea în linişte. Eu ştiam că vroia să ştie ce se întâmpla cu casnicia noastră. Dar nu aş fi putut să-i dau un răspuns satisfăcător. Inima mea acum aparţinea Luizei. Pe ea nu o mai iubeam. Cu un mare sentiment de vinovăţie, am redactat un acord de divorţ, în care îi dădeam casa noastră, maşina noastră şi 39% din acţiunile întreprinderii. Dupa ce a citit-o a rupt-o în bucăţi. Femeia care stătuse 10 ani din viaţa ei cu mine, acum era o străină. M-am simţit rău pentru atâta timp şi energie pierdute cu mine şi toate astea nu i le-aş fi putut înapoia niciodată. Dar acum nu mai puteam da înapoi, eu o iubeam pe Luiza.
În sfârşit soţia mea plângea în faţa mea, ceea ce aşteptam de la început. Văzând-o plângănd mă linişteam puţin, pentru că ideea divorţului care mă preocupase atât, acum era mai clara ca niciodată.
Ziua următoare am ajuns acasă foarte târziu şi ea stătea la masă scriind ceva. Eu nu mâncasem, petrecusem o zi foarte intensă cu Luiza şi îmi era mai mult somn decât foame, aşa încât m-am dus la culcare.
Când m-am trezit dimineaţa, ea încă scria. Adevărul e că nu mă interesa, m-am întors în pat şi am continuat să dorm.
Dimineaţa mi-a prezentat condiţiile ei pentru a accepta divorţul. Nu vroia nimic de la mine, dar avea nevoie de o lună înainte de a semna divorţul şi cerea că timp de o lună să încercăm să trăim cât mai normal posibil.
Motivele ei erau simple : fiul nostru avea nişte examene foarte importante luna asta şi nu dorea să-l influenţeze cu noutatea căsătoriei frustrate a părinţilor lui. Asta era ceva cu care eram şi eu de acord. Dar mai era ceva, îmi cerea să-mi amintesc cum am purtat-o în braţe în ziua căsătoriei noastre.
Vroia ca în fiecare zi din luna asta, să o port în braţe din camera noastră până la uşa casei…m-am gândit ca a ănnebunit. Dar m-am decis să accept această ciudată cerinţă, că aşa această lună va trece fără să ne mai certăm sau cu momente rele.
I-am povestit Luizei de condiţiile puse de soţia mea…a râs destul şi s-a gândit că era foarte absurd. Spuse cu ton ironic: nu contează trucurile pe care le inventează, trebuie să accepte realitatea că veţi divorţa. De când i-am exprimat intenţiile mele de divorţ, eu şi soţia mea nu am mai avut niciun contact intim. În prima zi când am dus-o mi s-a părut puţin cam dificil. Fiul nostru ne-a văzut şi a aplaudat de fericire zicând, tată mi-a placut că o iubeşti atât de mult pe mama. Cuvintele lui mi-au provocat un pic de durere. Din camera noastră până la uşa de intrare în casă am mers cam 10 metri cu ea în braţele mele.
Ea închise ochii şi îmi şopti la ureche să nu spun nimic copilului despre divorţ. M-am simţit foarte incomod, am coborât-o din braţe şi ea s-a dus să ia autobuzul ca să meargă la servici. Eu am condus singur la serviciul meu.
A doua zi mi-a fost un pic mai uşor. Ea s-a aşezat uşor pe pieptul meu. Puteam să-i miros parfumul bluzei ei. Mi-am dat seama că de mult timp nu i-am mai dat multă atenţie acestei femei. Mi-am dat seama că nu mai era atât de tânară, avea un pic de riduri pe faţă, părul ei începea să încărunţească. Era preţul căsniciei noastre. Pentru un minut m-am întrebat dacă eu eram responsabil de asta.
În a patra zi, când am dus-o, am simţit că revenea un pic de intimitate. Asta era femeia care îmi dăduse 10 ani din viaţa ei. În a cincia şi a sasea zi mi-am dat seama că sentimentul creştea din nou. Nu i-am povestit nimic despre asta Luizei. Cu cât treceau zilele îmi era tot mai uşor să o duc în braţe. Poate exerciţiul de a o căra, mă făcea mai puternic. Într-o dimineaţă am văzut-o căutând o rochie, dar nu găsea nimic care să-i vina. Doar a suspinat şi a zis, toate rochiile mele mi-au rămas largi. De aici mi-am dat seama că pentru asta îmi era tot mai uşor să o port în braţe. Pierdea foarte mult din greutate şi era foarte, chiar foarte slabă.

Deodata am înţeles motivul… suferise atâta durere şi amărăciune în inima ei. Inconştient i-am atins fruntea.
Fiul nostru intra în acest moment şi spuse, Tata e timpul să o duci pe mama. Văzându-l pe taăal său ducând-o în fiecare zi pe mama în braţe, se obişnuise. Soţia mea l-a îmbrăţişat cu putere. Eu mi-am întors privirea de teama ca imaginea asta mă va impresiona şi mă va face să-mi schimb planurile. Atunci am luat-o în braţe şi am început să merg spre poartă, iar mâna ei mi-a mângâiat gâtul şi eu am strâns-o puternic în braţe, exact ca în ziua când ne-am căsătorit.
Dar starea ei fizică m-a întristat. În acea zi am simâit că nu mai puteam nici să mă mişc. Fiul nostru plecase la şcoala. Am îmbrăţişat-o cu putere şi i-am zis, niciodată nu mi-am dat seama că în viaţa noastra lipsea aşa ceva.

Am plecat la servici, am sărit din maşină fără să închid uşa. Mă temeam că în orice moment puteam să-mi schimb părerea … am urcat scările, Luiza deschise poarta şi i-am spus, Regret mult, dar nu voi mai divorţa.
Nu putea să creadă ceea ce îi spuneam, încat îmi puse mâna pe frumte şi m-a întrebat dacă am temperatură. I-am luat mâna de pe frunte şi i-am spus din nou. Regret mult Luiza, dar nu voi mai divorţa. Căsnicia mea era plictisită pentru că nici ea nici eu nu ştiam să apreciem micile detalii ale vieţii noastre. Nu pentru că nu ne mai iubeam. Acum îmi dau seama că atunci când ne-am căsătorit şi am purtat-o în braţe pentru prima oară, asta este responsabilitatea mea până când moartea ne va despărţi.
În acest moment Luiza ieşi din şoc, m-a îmbrâncit cu putere şi plângând a închis poarta. Fugind am coborât scările şi am plecat de aici.

M-am oprit la o florărie şi am comandat un frumos buchet de flori pentru soţia mea. Fata m-a întrebat ce să scrie pe cartea de vizită. Am zâmbit şi am scris: „Întodeauna te voi purta ăn braţele mele, până când moartea ne va despărti”.

În noaptea aceea, când am ajuns acasă, cu florile în mâna şi cu zambetul pe faţă, am urcat în camera noastră, numai pentru a-mi întâlni soţia în patul ei … Era moartă… Nu spusese nimic despre boala care o consuma şi o măcinase fără să-mi spuna nimic.
Micile detalii sunt cele care cu adevărat contează într-o relaşie. Nu casa, maşina, proprietăţile sau banii din bancă. Astea crează un fals sentiment de fericire, care nu este totul. Mai bine fă-ţi timp să fii prieten soţului sau soţiei şi ia-ţi tot timpul necesar cu aceste mici detalii care fac diferenţa. Să ai o căsătorie fericită!