Avortul – rana de moarte a iubirii

PR. ILIE MOLDOVAN (extras din „Adevărul şi frumuseţea căsătoriei. Teologia iubirii II”, Alba Iulia, 1996, pp. 230 – 245)

Avortul, ultima etapă a nimicirii iubirii conjugale

A vorbi despre avort înseamnă a ne referi, potrivit moralei ortodoxe, la cel mai mare păcat pe care îl poate săvârşi cineva în lume. La începutul creştinismului, trei păcate erau considerate a fi cele mai grave: apostazia, uciderea şi desfrânarea. Avortul se pare a fi sinteza acestor trei păcate laolaltă şi încă ceva mai mult. E ultima pecete a condamnării la dispariţie a iubirii conjugale. În înţelepciunea Sa negrăită, Dumnezeu a hotărât ca un prunc, înainte de a vedea lumina zilei, să petreacă vreme de nouă luni în sânul maicii sale. Acest sân îi este adăpost şi hrană, pavăză şi mijloc de aparare în faţa oricărei primejdii. Trupul mamei, sânul matern, este, fară îndoială, cel mai sigur loc ce poate ocroti o fiinţă umană. E şi templul iubirii celor doi soţi. Căci asemenea unei providenţe divine, acest sân oferă, aşa cum se exprimă profetul Isaia, „un loc de scăpare în încercări, un liman în vremea furtunii şi o umbră în plină dogoare” (XXV, 4). Dar mama, căreia i s-a încredinţat ocrotirea copilului, îşi trădează această îndatorire, care îi revine prin căsătorie, omorându-şi propriul ei odor. Uciderea se savârşeşte tocmai în acest loc, în care este prezentă, într-un chip deosebit, mâna lui Dumnezeu. Sfinţii Părinţi ai Bisericii Răsăritene spun că, prin lepadarea voită a copilului, păcatul pătrunde în vistieriile vieţii. Chiar şi din punct de vedere raţional, ridicând o problemă ca aceasta: „suntem sau nu suntem încă în prezenţa unei fiinţe umane?”, înseamnă să prejudiciem întrebarea. Faptul în sine priveşte adevărul că Dumnezeu însuşi intenţionează să creeze o făptură omenească şi că această făptură, apărută în sânul mamei, este prin avort, în mod deliberat, privată de viaţă, iar acest lucru nici nu este altceva decât un asasinat. Orice crimă este un ultragiu adus persoanei şi trupului omenesc, nici una însă nu se aseamănă cu pruncuciderea, care secătuieşte tezaurul vieţii, distrugând familia şi ruinând neamul.

Atitudinea Bisericii Ortodoxe faţă de avort

Ortodoxia este creştinismul unei religii luptătoare. Ea nu se mulţumeşte cu descoperirea răului, cu formularea unei judecăţi de valoare, care spune răului pe nume, respectiv nu e împăcată cu declararea avortului drept crimă, şi încă una din cele mai abominabile. Misiunea ei este de a condamna, dar tot misiunea ei este de a salva. În cazul de faţă, ea nu are numai menirea de a trezi conştiinţa credincioşilor din comunitatea bisericească, arătându-le tuturor în ce constă păcatul avortului şi care este gravitatea lui, ci are şi îndatorirea de luptă, cu metodele şi forţele ei proprii, pentru respectarea celui dintâi şi poate cel mai sfânt drept ce revine fiecărui om din lume şi anume acela de a se naşte.Biserica condamnă avortul în numele lui Dumnezeu Atotţiitorul care a rânduit apariţia vieţii omeneşti în clipa creaţiei: „Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său” (Facerea I, 27); în numele Domnului Savaot, care a îngrădit această viaţă, pe Muntele Sinai, cu porunca: „Să nu ucizi” (Ieşire XX, 13); dar mai ales în numele Mântuitorului nostru Iisus Hristos care, venind în lume, şi-a vărsat propriul Său sânge şi a înviat din morţi, pentru ca omul „viaţă să aibă şi mai multă să aibă” (Ioan X, 10).

Venind în apărarea copilului, din momentul conceperii sale, Biserica creştină încă de la apariţia ei, a avut de spus un cuvânt definitiv şi categoric cu privire la avort. Ea a proclamat, cea dintâi în istoria omenirii, într-un mod absolut, înainte de „Declaraţia drepturilor nenăscutului de la Geneva”, din 1922, înainte de „Declaraţia privind drepturile copilului”, din 1959, ca şi de „Convenţia privind drepturile copilului” din 1988, protecţia supremă de care trebuie să se bucure copilul, mai înainte de orice. La această oră, în care bilanţul unui sfârşit de secol ne avertizează că, în societatea noastră de tip european, post-creştină şi deplin secularizată, sub auspiciile industriei avortului, crima colectivă s-a generalizat. În oricare ţară, bunăoară, cu aproximativ două zeci de milioane de locuitori, sunt omorâţi prin avort peste un milion de copii. În faţa acestei situaţii, creştinii zilelor noastre, nu pot să rămână în expectativă. E momentul să se întrebe dacă mai există un drept al copilului. După cum este momentul să ştie ce au de făcut, înanite de a cădea sub osânda generaţiilor viitoare. Dar mai înainte încă sub osânda lui Dumnezeu.

Avortul în perspectiva responsabilităţii şi a culpei

Cuvântul „avort” derivă din latinescul aborior, termen opus lui orior (a naşte) şi înseamnă „a muri” sau a dispare prematur. Important, deocamdată, este aceea că prin acest termen se exprimă ideea morţii premature. Dar moartea la care se referă poate să fie un fapt, după cum poate să fie un act. Vorbind despre un fapt, atunci când avem de a face cu un avort involuntar, care nu-i nici provocat şi nici prevăzut. De aceea, el nu poate fi decât o întâmplare profund regretabilă. Câta vreme nu priveşte voinţa liberă a cuiva în săvârşirea ei, se înţelege că nu poate fi vorba despre nici un fel de responsabilitate. Dimpotrivă, atunci când avortul este premeditat şi voit, el nu mai este un fapt, ci un act. Fie că este savârşit de mamă cu scopul de a scăpa de copil, fie ca este comis pentru a-şi salva sănătatea, avortul este un act voluntar şi ca atare condamnabil.

De data aceasta responsabilitatea atârnă de femeia în cauză, dar revine, după gradul de participare la înfăptuirea lui, şi soţului, după cum revine tuturor celor care, într-un fel sau altul, incidental sau profesional, contribuie la săvârşirea acestui act. Mijloacele prin care se realizează acest act reprobabil sunt mai multe şi de diferite feluri: provocări mecanice, administrări de substanţe avortive, intervenţii chirurgicale, etc., scopul tuturor însă, rămâne acelaşi. Oricum s-ar face, avortul este, în cazul acesta, un act voluntar, iar efectuarea lui priveşte nemijlocit porunca: „Să nu ucizi”. Sfânta noastră Biserică nu vede în el simplul fapt al morţii, ci suprimarea violentă a unei vieţi omeneşti. Numind această faptă „omor” sau „ucidere”, consideră că este încărcată cu întreaga răspundere a unei acţiuni condamnabile pe pământ şi în cer. Canonul al doilea al Sfântului Vasile cel Mare, de exemplu, numeşte pe femeia ce a săvârşit avortul „ucigaşă”, precizându-i, astfel, răspunderea şi vina, după cum are în vedere şi o vină corespunzătoare complicilor ei.

Noţiunea de ucidere, ce se cuvine să o avem în vedere atunci când ne referim la avortul voluntar, nu poate fi despărţită de aceea de vină sau culpă. Vina, însă, la rândul ei, este de mai multe feluri. În legătură cu avortul putem aminti de două feluri de culpă: culpa religios-morală şi culpa criminală. Prima priveşte eul personal şi spiritualitatea sufletului din primul moment al conceperii copilului în sânul matern, iar al doilea dreptul omului de a se naşte. Aflându-se amândouă în atenţia Bisericii, le vom analiza pe rând.

Motivele religios -morale ale condamnării avortului de către Biserica Ortodoxă

Calendarul Bisericii Răsăritene cunoaşte patru sărbători care prăznuiesc nu doar naşterea, ci chiar zămislirea unora dintre sfinţi. Bunăvestirea este însăşi sărbătoarea conceperii Mântuitorului în pântecele Maicii Domnului. Pentru a intra în istorie, Fiul lui Dumnezeu Însuşi se supune unei legi a firii, întrupându-se în sânul feciorelnic al Mariei, cu nouă luni înainte de naşterea Sa. Aşadar, orice prunc, chiar şi numai de o zi, odată conceput în trupul mamei, are în el un suflet sau, după cuvântul Scripturii, „duh de viaţă”. Căci ceea ce s-a petrecut în paradisul dintâi, mai precis, în ziua a şasea a creaţiei, când Dumnezeu a făcut pe om, se petrece şi în trupul femeii mame. Chiar umbletul Domnului Dumnezeu, care se preumbla în adierea serii în grădina raiului, poate fi pentru noi o imagine care să ne arate, într-un mod tainic, felul în care ia fiinţă sufletul copilului în sânul matern. Adresându-se propriilor ei copii, mama Macabeilor se exprimă astfel: „Nu ştiu cum v-aţi zămislit în pântecele meu şi nu v-am dat eu duh şi viaţă şi închipuirea fiecăruia nu eu am întocmit-o” (II Macabei VII, 22). Existenţa, în sânul mamei, a unei „suflări de viaţă”, din ceasul conceperii, datorită unei intervenţii divine creatoare, este pentru gândirea ortodoxă un adevăr absolut. De aceea şi orice atentat asupra fătului odată conceput este un atentat asupra unui om întreg, format din suflet şi trup. Sfântul Grigorie de Nissa, făcând o comparaţie cu bobul de grâu care cuprinde în sine toată specia plantei respective, spune că „nu e drept a zice nici că sufletul e înaintea trupului şi nici că trupul e fără suflet, ci amândouă au unic început întemeiat după raţiunea lui cea mai înaltă, în voia primă a lui Dumnezeu”.

Biserica Ortodoxă, pornind de la adevărul întrupării, înţelege că naşterea unui prunc este o taină a colaborarii lui Dumnezeu cu părinţii. În acelaşi timp, însă, ştie că numeroase date ale observaţiei noastre curente, corecte şi oneste, pot fi elemente de seamă, care să aducă un spor de înţelegere la cunoaşterea acestei taine, întrucât se înscriu în ordinea descoperirii sau a revelaţiei naturale. E vorba despre acele date care, înainte de a constrânge conştiinţa, într-un anumit fel, constrânge raţiunea de a le constata şi accepta.

Temeiurile metafizice ale spiritualităţii sufletului omenesc, suflet creator al unui univers personal în viaţa pruncului nenăscut

O privire atentă asupra realităţii, ne obligă să vedem că între suflet şi trup există, în acelaşi timp, o diferenţă profundă, ca şi o foarte strânsă intimitate. Simplificând, într-un fel oarecare lucrurile, vom considera că sufletul este spirit, iar trupul este materie (simplificarea pe care o facem numai în ordinea metafizică a existenţei). Spiritul este necorporal şi imaterial, el nu poate fi tăiat în părţi şi nu poate fi alcătuit din părţi, precum trupul sau materia. Spiritul este creator, iniţiator şi revendicator, el constituie elementul activ al chipului lui Dumnezeu imprimat în fiinţa umană. Până la zămislire nu se poate vorbi despre o legătura sau despre o întrepătrundere „locală” dintre spirit şi materie. Sufletul, creat el însuşi de Dumnezeu, nu se întâlneşte cu trupul, unindu-se ca două corpuri, deoarece în orice punct al trupului este prezentă întreaga viaţă a sufletului. Legătura dintre suflet şi trup, care este mai mult decât o unitate, fiind însăşi viaţa copilului, nu poate fi înţeleasă decât ţinând seama de realitatea pe care o prezintă fătul ca embrion din momentul conceperii. E vorba despre o realitate stratificată: fizico-chimică şi organic-biologică, pe de o parte, şi de una spiritual-psihică, pe de altă parte. În ce priveşte stratul organic, el se suprapune peste cel fizico-chimic, dar totodată îl şi cuprinde în sine, alcătuind cu el un singur organism. Ca orice corp, organismul este constituit din atomi, molecule etc., chiar dacă admitem că el este ceva nou faţă de agregatul material, fizico-chimic. Nu acelaşi lucru se întâmplă în cazul unirii sufletului cu trupul. Sufletul (creat de Dumnezeu din „plămada” părinţilor) se suprapune şi el organismului, dar el nu integrează în sine organismul, ca şi cum celulele vii, împreună cu atomii lor, s-ar cuprinde în suflet. În privinţa aceasta, spiritul, care este într-un fel sufletul copilului, deşi este legat unitar de trup, de toate straturile trupului, nici nu se integrează trupului şi nici nu integrează în sine corporalitatea materială. Ca atare, el posedă o existenţă proprie, o natură ireductibilă. Dar acest lucru este departe de a însemna o simplă coexistenţă dintre suflet şi trup. Sufletul, înţeles iarăşi în felul său, este spirit iniţiator şi revendicator. Din prima clipă a creaţiei sale, de către Dumnezeu, el formează cu trupul un univers nou. În calitate de chip nemuritor al lui Dumnezeu, el îşi revendică acest univers ca pe un domeniu al său, un întreg aparte, distinct şi deosebit, de mamă, înainte de a dobândi autonomia prin naştere, după cele nouă luni de sălăşluire în sânul matern. Multe elemente ale manifestării embrionului ca un organism nou, precum contracţiunile vasculare, ritmul inimii sau pulsul dovedesc că el este o existenţă independentă a unui principiu unificator şi organizator, urmărind nişte scopuri care sunt ale lui proprii.

Avortul, rană de moarte a sufletului etnic

Legătura dintre suflet şi trup, ce se înfiripă cu ocazia zămislirii unui copil, nu are un scop efemer, deşi moartea pândeşte pe copil din prima clipă. Finalitatea ei este existenţa veşnică. Nu este vorba numai de existenţa personală, ci şi de existenţa neamului. Veşnicia existenţei personale, spre care tinde sufletul prin însăşi natură lui spirituală, îi este asigurată, după cădere, de faptul Învierii lui Hristos. Veşnicia neamului este şi ea o taină pe care ne-o descoperă, în parte, unul şi acelaşi act al zămislirii copilului în legătură nemijlocită cu părinţii, care reprezintă trecutul, adormiţii, dar şi ca un nod divin, din care purcede solidaritatea fraţilor între ei în prezent. Neamul nici nu este altceva decât o familie mare. Sufletul nu este numai nucleul eului personal, ci şi a eului etnic. De aceea suprimarea vieţii în pântecele matern nu este numai un atentat asupra unei persoane, ci şi asupra unui neam. Păcatul pruncuciderii este, în acelaşi timp, omor şi genocid. În sensul acesta ne spun Sfinţii Părinţi că acest păcat pătrunde în vistieriile vieţii.Cu fiecare concepere, cu fiecare naştere, cu fiecare zâmbet de copil, neamul se împrimăvărează, îşi descoperă năzuinţa spre nemurire. În sânul matern, viaţa lui nu înregistrează doar un simplu popas. În acest sân se înnoieşte Taina zămislirii, „Misterium vitae”, fiind şi taina perpetuării lui. Primejdia care îl paşte pe copil îl paşte şi pe el. Uciderea este contrafacerea tainei conceperii, dar şi a tainei neamului.

Combaterea avortului provocat de către sfintele canoane

Asupra avortului voluntar cade, în morala ortodoxă, cea mai grea osândă a împiedicării naşterii de prunci. După cum am văzut, în aliniatele anterioare, viaţa copilului începe din clipa din care e conceput. În momentul tainic al zămislirii, Dumnezeu îi creează sufletul nemuritor. Avortul este ucidere, crimă, genocid şi deicid. Este o ucidere, şi încă o ucidere cu premeditare. Este o crimă, cu atât mai vinovată cu cât ia dreptul la viaţă unei fiinţe omeneşţi înainte de a se bucura de ea şi de a se învrednici de Sfântul Botez. Este un genocid, pentru că o dată cu o viaţă nimicită se distrug şi vieţile urmaşilor posibili a persoanei ce se cuvine a se bucura de ea, adică a unui neam. Este deicid, pentru că odată cu sângele copilului se varsă “sângele” lui Hristos. (E vorba despre o identitate mistică dintre sângele copilului şi „sângele” lui Hristos, pe care o aflăm la Matei XXV, 32-46: „întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceştia prea mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut” v.45). Sfinţii Părinţi, chiar de ar fi să-i numim numai pe Grigorie Teologul, Maxim Mărturisitorul, Atanasie Sinaitul, condamnă în unanimitate avortul provocat, declarându-l drept ucidere, crimă, deicid. În canonul 2 al Sfântului Vasile se precizează: „Cea care leapădă fătul cu voie este supusă judecăţii pentru ucidere”. Canonanele 91 Trulan, 21 Ancira, 2 şi 50 ale Marelui Vasile, consideră doar un pogorământ oprirea femeii vinovate de săvârşirea avortului la 10 ani de la cele sfinte. Altfel, oprirea ar fi pe viaţă, potrivit hotărârii canonice de la Elvira. Aceleaşi canoane şi pentru complici. De asemenea, canoanele: 66 apostolic, 5 a Sfântului Grigorie de Nyssa, 13, 45, 55 ale Sfântului Vasile, caterisesc pe preoţii care sunt vinovaţi de complicitate cu cei ce săvârşesc crima de avort, fie dezlegând invalid pe cei ce nu au conştiinţa păcatului la măsura gravităţii lui, în scaunul Mărturisirii, fie că sunt vinovaţi ei înşişi de această crimă comisă în propriile lor familii.

Combaterea canonică a practicilor “anticoncepţionale”, cu efecte contragestive

De încălcarea planului divin al naşterii de prunci ţine un întreg cortegiu de nelegiuiri, o serie de acţiuni şi fapte pe care le-am putea împărţi, revenind succint asupra lor, în trei mari categorii de păcate: onanismul conjugal (frauda conjugală), tehnica aşa-zisă „contraceptivă” (practicile folosirii produselor farmaceutice ca şi al altor tertipuri de ordin mecanic şi chirurgical) şi avortul provocat (pruncuciderea). În ce priveşte onanismul conjugal, răspândit ca un sistem generalizat în numeroase medii sociale, este păcatul ce se datorează mentalităţii actuale anticoncepţionale şi proavorţioniste. După precizările pe care le-am făcut mai sus, soţii de căsătorie au ajuns să considere plăcerea fizică, vinovată ca atare drept scop al legăturilor conjugale. Acest scop ar fi, chipurile, în măsură să legitimeze orice manevră în stare să împiedice transmiterea vieţii. Pe Onan, însă, care a săvârşit acest păcat, ne spune Sfânta Scriptură a Vechiului Testament, Dumnezeu l-a pedepsit cu moartea (cf. Gen. XXXVIII, 10). În Legea Nouă, Sfântul Apostol Pavel scrie: „Nu vă amăgiţi…malahienii nu vor moşteni Impărăţia lui Dumnezeu” (I Cor. IX, 10). Introducerea mijloacelor artificiale de restricţie în calea fecundităţii, cum sunt acelea a utilizării produselor farmaceutice, ca şi a tehnicilor mecanice şi chirurgicale, constituie şi acestea o practică interzise de canoane. Luarea unor substanţe chimice sau produse biologice, în speţă hormonale, în mod preventiv, ar putea fi considerată după maniera de utilizare, ca şi după intenţie, nu doar un păcat asemănător fraudei sau onaniei conjugale, ci de-a dreptul păcat de pruncucidere. Substanţele şi tehnicile mecanice contraceptive sunt în realitate, după efectele lor, mai mult contragestive, decât contraceptive, după cum vom vedea, analizând un fenomen proavortiv al vieţii contemporane. În orice caz, o anumită nesiguranţă în distrugerea celulelor germinative, care ar putea fi mai mult, adică nimicirea unui embrion format, făcea ca acest păcat să fie trecut, încă dintr-o perioadă mult anterioară vremii noastre, în rândul păcatelor de ucidere. Sfântul Vasile cel Mare, în canonul 2, se pronunţă astfel: „Cei care dau medicamente preventive sunt ucigaşi şi ei şi cele care primesc otrăvuri ucigătoare de feţi (embrioni)”. În zilele noastre, însă, acţiunea contragestivă hormonală (pilula) creează un fenomen pe care nu l-a mai cunoscut istoria, iar acesta se cuvine să fie analizat şi înregistrat în toată gravitatea lui. E vorba despre viaţa intrauterină a copilului, descoperită în zilele noastre, prin mijloace tehnico-ştiinţifice superioare, dar în acelaşi timp expusă celor mai mari primejdii, tot datorită descoperirilor în cauză.

Poemul şi drama vieţii intrauterine a pruncului, viaţă între concepere şi împlantare

Minunea zămislirii unui prunc, în sânul matern, priveşte poemul şi drama vieţii intrauterine dintre concepere şi împlantare (nidaţie). Cu unirea celor două celule germinative, masculină şi feminină, începe un proces complicat, de creştere şi dezvoltare, care nu se încheie până la moartea persoanei respective, mulţi ani mai târziu. Fenomenul la care ne referim prezintă o anume dinamică internă. Două pronuclee rezultate, în acest proces, din cele două celule germinative, cu câte 23 de cromozomi, se măresc şi-şi pierd membrana. În decurs de 12 ore ele se unesc de aşa manieră, încât ovulul fertilizat, numit din acest moment „zigot”, (dar persoană umană propriu-zisă), deţine în mod necesar 23 de perechi de cromozomi, provenite de la cei doi părinţi, şi astfel se poate dezvolta, descoperindu-se progresiv în imaginea unui copil. Puţine fapte din biologie sunt mai emoţionante şi mai importante în implicaţii, prezente şi viitoare, cum este prima diviziune a zigotului (omuşorului) în două părţi egale. Prin acest proces, dintr-un un singur ovul fertilizat va rezulta mai multe trilioane de celule ale copilului, de la zămislire şi până în momentul naşterii. Fiecare celulă fiică este identică, ca atare, în alcătuirea cromozomială, respectiv în potenţialul ereditar, cu zigotul originar. Astfel, fiecare celulă a copilului, care se dezvoltă intrauterin, conţine, chiar de la început, un număr egal de cromozomi, de la fiecare părinte, şi tocmai aceşti cromozomi sunt cei care poartă unităţile ereditare, cunoscute şi ele cu denumirea de „gene”. Codul genetic despre care e vorba, este, prin originea şi structura lui, individual şi, în sensul acesta, absolut unic în întreaga existenţă. Acest cod mărturiseşte de la sine, dincolo de unicitatea şi individualitatea sa, independenţa lui faţă de mama în sânul căreia a apărut, el fiind o persoană umană propriu-zisă. Tot prin acest cod, într-o manieră chiar materială, copilul îşi afirmă dreptul la viaţă, conferit lui de către Creator.

Prima diviziune a zigotului are loc la aproximativ 36 de ore, iar a doua diviziune este realizată la două zile de la concepere. În puţine zile, ajunge la un număr suficient de celule, pentru a forma o sferă numită „morulă”, înfăşurată, la rândul ei, într-un înveliş transparent, numit „zona pellucidă”.E important de subliniat faptul că celulele morulei sunt integrate funcţional. Ele şi-au pierdut de acum o parte din independenţa lor şi, dacă o celulă ar fi separată de celelalte, nu ar mai putea da naştere la alte celule individuale separate. Când numărul celulelor creşte, atunci morula se deplasează de pe locul în care a fost fertilizat ovulul şi după aproximativ 3 zile, ajunge, printr-o deschizătură îngustă, în cavitatea uterină. Această cavitate este, metaforic vorbind, sânul mamei. Până la împlantare, în acest sân, omuşorul îşi trăieşte faza sa numită „embriotropă”. În cazul că, în această fază intervin substanţele contragestive hormonale (pilula), se produce aşa-zisa distrugere a „endometrului”, membrana internă a uterului, aducând cu sine nimicirea oului (omuşorului). Astfel, se împiedică trecerea la o nouă fază a vieţii umane, cunoscută şi ea cu denumirea de faza „histiotropă”. Ultima fază a vieţii omuşorului, căreia îi urmează împlantarea, respectiv nidaţia, este cea „hematotropă”, în care embrionul ajunge a se hrăni cu sângele mamei.

Este uşor de văzut, urmărind acest poem, că actualul început al vieţii trebuie considerat a fi, în mod indiscutabil, momentul conceperii. Implantarea este pur şi simplu un alt pas pe drumul stabilit de primul moment al conceperii. Prin urmare, putem afirma că nu întâmplător au vorbit în acest sens Sfinţii Părinţi, despre concepere ca origine a vieţii umane intrauterine, deşi nu cunoşteau din punct de vedere ştiinţific aproape nimic în această privinţă. Fără microscoape sau tehnologii moderne, ei cunoşteau prin harul Sfântului Duh că viaţa începe în momentul miraculos al unirii celor două pronuclee în procesul fecundaţiei. Marele Vasile, în numele Sfintei Biserici, a afirmat categoric necesitatea protecţiei copilului nenăscut, aflat în diferite etape ale sarcinii, cum este şi aceeia „embriotropă”, cea mai expusă primejdiilor proavorţioniste. În felul acesta, el declară textual: „noi nu facem o distincţie precisă între un fetus care a fost deja format şi unul care încă nu a fost format”. Aceste cuvinte, în zilele noastre, sunt confirmate ştiinţific, atestându-se, cu deplină evidenţă, că viaţa umană începe la zămislire şi se continuă pănă la moarte, fie în sânul mamei, fie în viaţa pe care noi o numim de toate zilele.

Inaugurarea unui nou câmp de bătălie în apărarea vieţii copilului nenăscut

Imaginea unui nou câmp de bătălie, în vederea salvării de la moarte a copilului, care n-a văzut încă lumina zilei, se află în legătură cu un fapt de dimensiuni, în felul lor, extraordinare. Apariţia pilulei anovulatorie, în contextul civilizaţiei contemporane, se manifestă ca o adevărată revoluţie. Cuvântul „revoluţie” poartă în sine ceva din cutremurarea evenimentelor sociale ale cunoscutei Revoluţii Franceze, dar nu mai puţin a exploziei bombei atomice, de la Hiroshima, din 6 august 1945. Pentru prima dată în istorie, omenirea dispune de arme absolute care permit să disocieze sexualitatea de procreaţie. E vorba şi de sensul în care iubirea conjugală primeşte lovitura capitală. Ce a făcut Pincus şi Rock, inventatori şi descoperitori ai pilulei, nu au făcut Napoleon sau Lenin, Mendel sau Einstein. E adevărat, revoluţia lui Pincus şi Rock a fost precedată de altă revoluţie, aceea care s-a petrecut în conştiinţa omenirii odată cu decretarea liberalizării avorturilor. Aşa-zisul drept de alegere al mamei nu este altul decât dreptul aceleiaşi femei, cel mai rece dintre monştri, după o expresie a lui Nietzsche, de a săvârşi o crimă, pruncuciderea prin avort. De data aceasta, crima pe care poate să o săvârşească o mamă ajunge să se constituie drept o crimă perpetuă, tocmai prin folosirea pilulei. Pilula anovulatorie nu este numai o armă contraceptivă ci, în speţă, una contragestivă. Deşi posibilitatea întreruperii sarcinii între concepere şi implantare părea, cu puţin timp înainte, aproape imposibilă, acţiunea fiind redusă la o intervenţie chirurgicală, dezvoltarea industriei şi piaţa planificată a pilulelor a schimbat completamente situaţia. Pilula ajunge nu doar să prevină conceperea, ci şi implantarea embrionului, după ce conceperea a avut loc, iar utilizarea ei să dobândească o extindere mondială.

Referirea pe care o facem la produsele farmaceutice, de provenienţă hormonale, nu exclude raportarea la celelalte mijloace, care pe alte căi, urmăresc aceleaşi efecte. În noul câmp de bătălie împotriva copilului, la pilula de „control al naşterii”, care se ia în doze mici şi care se poate găsi peste tot, acţionând ca un mijloc chimic de avort, se adaugă şi comunul IUD (dispozitivul intrauterin). Totuşi, e de notat că pilula avortivă (RU486) rămâne arma principală a pruncuciderii, ea nemaiavând nici măcar legitimitatea falsă de a preveni conceperea, ci este de-a dreptul un medicament, considerat sigur şi eficient în execuţia avortului. Specificul acestei acţiuni contragestive devine relevant prin aceea că pilula actuală de gen „morning after” a ajuns un medicament de întrerupere a sarcinii în funcţie de care femeia nu va mai şti niciodată dacă a fost sau nu însărcinată. Este tocmai ceea ce constituie esenţa crimei infantile neîntrerupte.

Aplicarea sfintelor canoane, privitoare la pruncucidere

Dacă din punct de vedere canonic putem vorbi despre acrivie şi iconomie, din punct de vedere moral şi pastoral aceşti termeni se traduc prin aceia de rigorism şi laxism. Sfinţii Părinţi atrag atenţia preoţilor, chemaţi să aplice canoanele privitoare la viaţa de familie, că ei pot comite două mari greşeli. O greşeală priveşte iertarea, din scaunul mărturisirii, în cazul în care vinovatul se află fără o pocăinţă corespunzătoare, iar duhovnicul, fără discernământ şi, în afara rânduielii tradiţionale, se angajează la dezlegarea unor mari păcate, adulter, divorţ dar mai ales avort, pentru că ei înşişi au nevoie de iertare, şi astfel fărădelegea să nu fie stingherită, ci chiar să fie învăţată. A doua greşeală este aceea în care duhovnicul se arată prea aspru, apelând la o manieră juridică de utilizarea canoanelor, pentru ca să-şi tăinuiască propriile sale păcate. În toate cazurile, locul acriviei sau al iconomiei, respectiv al rigorismului şi al laxismului se cuvine să-l ia realismul. Este tocmai ceea ce prevede şi canonul 102 Trulan, indicând la aplicarea canoanelor de penitenţă dreapta măsură, precum şi observarea concretă a posibilităţilor de îndreptare pe care le are penitentul.

Câteva principii privitoare la aplicarea pastorală a sfintelor canoane, în cazul observării acestora de către duhovnici şi penitenţi, pot fi utile şi eficiente.

a) Păcatul nu se vindecă decât adăugând la harul lui Dumnezeu exerciţiul virtuţii contrare lui (accentul pus pe caracterul pozitiv al canonului, iar nu pe cel negativ).

b) Canonul este mijloc de tămăduire, mai mult decât de ispăşire (în nici un caz de „satisfacere”), mijloc de control al pocăinţei şi măsură de siguranţă a îndreptării.

c) La aplicarea canonului e important să nu fie pocăinţa penitentului mai mică decât crima săvârşită. De asemenea, să nu se omită principiul restituţiei: „nu poţi fi iertat, păstrându-ţi rodul crimei”.

d) Aplicarea canonului să ţină seama de încadrarea credinciosului în ritmul liturgic.

e) Mai presus de orice, la aplicarea canonului, păstorul de suflete să-şi descopere întreaga dragoste faţă de penitent.

Sensul realismului în aplicarea canoanelor privitoare la prunc-ucidere

a) Responsabilitate şi realism în dezlegarea păcatelor.

Realismul are în vedere trezirea şi educarea conştiinţei creştine a soţilor ca soţi şi a părinţilor ca părinţi în familie. Întreaga noastră tactică de severitate sau indulgenţă, la care ne îndeamnă canonul 102 Trulan, ne va fi fără de folos dacă nu vom câştiga conştiinţa soţilor şi părinţilor de partea lui Hristos. Zadarnice vor fi toate exerciţiile de voinţă pe care le recomandă canoanele, dacă nu oferim celor în cauză o certitudine, un sentiment profund al responsabilităţii faptelor lor înaintea lui Dumnezeu. Restabilirea autorităţii unei vieţi trăite în sfinţenie, imperativul suprem al zilelor noastre, nu poate să aibă loc decât în forul interior al sufletului. Lupta dintre bine şi rău, între avânturile înalte ale spiritului şi înclinările spre păcat se dau în conştiinţă. În momentul în care am reuşit să fixăm conştiinţa celor doi soţi înaintea lui Dumnezeu, să le descoperim adevărul că ei sunt doi într-un duh, nu numai doi într-un trup, ei se vor bizui pe această certitudine absolută şi se vor simţi în stare să se smulgă din ispita oricăror tentaţii vinovate.

Realismul despre care vorbim contrastă, după cum am mai spus, atât cu rigorismul cât şi cu laxismul. În ce priveşte acesta din urmă, adică laxismul, prin realism ne dăm seama că Dumnezeu nu iartă pe păcătos pentru a rămâne păcătos, ci pentru hotărârea lui de îndreptare. Convingerea că poţi călca orice lege divină şi omenească şi totuşi să primeşti iertare, respectiv poţi să comiţi adulter sau să ucizi pruncul în sânul matern, nesocotind canoanele Sfinţilor Părinţi, e un puternic stimul de imoralitate, căreia îi urmează degradarea personală şi socială. Pe de altă parte, nesocotirea canoanelor este tot una cu nesocotirea responsabilităţii faţă de faptele svârşite. Ori se ştie că responsabilitatea micşorată, micşorează, la rândul ei, responsabilitatea. Cu alte cuvinte, accentuează slăbiciunea celor lipsiţi de voinţă. Mulţi păstori de suflete, cu preocupări vădite de a-i ajuta pe soţii vinovaţi, nu ştiu câtă cruzime se găseşte în înţelegerea şi aşa-zisa lor milă, decât ajutor lipsesc pe aceea pe care ar voi să-i ajute, dar şi câtă caritate se găseşte în tărie, în observarea justă a canoanelor. Dacă acest adevăr trece neobservat este că de prea multe ori severitatea se uneşte cu o falsă asprime, respectiv cu observarea juridică a canoanelor, pierzând astfel sensul autorităţii Sfântului Duh, amintit mai înainte.

Dar realismul contrastă şi cu rigorismul. Suferinţa este purificatoare şi ispăşitoare, dar numai dacă este transfigurată de prezenţa în ea a lui Hristos, dacă ea însăşi devine un dar al lui Dumnezeu. Timpul acordat penitenţei, trebuie văzut şi el din perspectiva acestui realism. După ce indică anii de penitenţă, în canoanele sale, Sfântul Vasile cel Mare precizează următoarele: „Acestea toate vi le scriem pentru a se încerca roadele pocăinţei. Fiindcă noi judecăm despre acestea nu după timp, ci privim la modul pocăinţei”. Orice roadă de pocăinţă descoperă în ea doândirea Sfântului Duh.

Spre încheiere, ne putem da seama că aplicarea pastorală a Sfintelor Canoane aparţine celei mai înalte şi desăvârşite arte. E vorba despre arta care presupune la păstorul de suflete o vocaţie divină, o formaţie sufletească dobândită sub călăuzirea unui adevărat duhovnic în speţă teodidact, o pătrundere adâncă în Sfintele Scripturi, dar şi în esenţa Sfintei Liturghii, şi, numai în cele din urmă, o autentică pregătire teologică, privind viaţa creştină în general şi canoanele Bisericii în special. Nici una dintre acestea, dacă cumva lipseşte, nu poate fi înlocuită cu nimic.

b) Ultimul avertisment: Glasul copilului adresat mamei.

Dragă mamă, sunt fiul tău din suflet şi trup, persoană vie, adăpostită lângă inima ta. Sunt fiul tău şi-mi întreţin viaţa ci sângele tău, deci tu eşti adevărata mea mamă. Glasul meu nu se aude dar el există şi simt acest lucru cum simt că am gură şi limbă, ochi şi urechi, cap şi trup, mâini şi picioare. Cu acest glas vreau să-ţi vorbesc. Mă găsesc într-un moment unic al existenţei mele şi nu pot să nu-ţi strig în conştiinţă. Stii mai bine ca mine, că sunt pe punctul de a fi ucis. Vai, ce crudă nefericire, ucis de propria mea mamă! E prea târziu să vorbesc în cugetul tău? Nu vreau decăt un singur lucru: Vreau să trăiesc! Sunt fiinţă şi mi-e dragă viaţa. Te implor, scumpă mamă: lasă-mă să exist! Nu-mi lua lumina zilei şi bicuria existenţei! În sânul tău sunt în locul cel mai sigur şi liniştit din întreaga lume, de ce nu vrei să mă ocroteşti? Mă aflu în acest rai pământesc, dintr-o rănduială divină, de ce-mi iei dreptul la viaţă?

Mă îndrept, mai întâi, spre inima ta. Iţi cer înţelegere şi-ţi caut iubirea. Niciodată nu eşti mai aproape de propria-ţi fiinţă, cu un rost suprem şi sfânt de mamă, ca acum. Niciodată sensul vieţii tale nu apare mai limpede şi mai deplin decât acum când mă porţi în pântece. Niciodată făptura ta nu este încărcată de o mai aleasă măreţie decât acum când mă aflu şi eu în ea. Eşti sfântă prin prezenţa mea, eşti sfântă prin jertfa care o faci pentru existenţa şi devotamentul pe care-l arăţi fiind însărcinată cu mine. Nu renunţa la numele sfânt de mamă, care face ca sufletul tău să fie un rug de iubire. Nu renunţa la acest titlu care te onorează înaintea tuturor oamenilor cinstiţi şi credincioşi. Nu te pierde şi nu te teme de viaţa mea şi nu fii rece ca un monstru. Dar, mai ales, nu păta cu sânge nevinovat ceea ce ai mai de preţ, cea ce ai mai nobil şi imaculat în adâncul fiinţei tale.

Nu pot să nu mă adresez conştiinţei tale. Am speranţa că glasul meu va pătrunde în ea ca raza de lumină. Eşti într-adevăr conştientă de ceea ce te-ai hotărât să săvârşeşti? Bânuiesc că îmi răspunzi imediat: da, desigur! Oare vorbeşti dintr-o certitudine sau siguranţă deplină? Oare chiar aşa îţi spune conştiinţa? Eu ştiu mai bine decât tine, te ascunzi în dosul conştiinţei altora, adică a celor care şi-au pierdut de fapt limpezimea conştiinţei, îndemnându-te împotriva mea. Ce vor aceştia?

Unii dintre aceşti potrivnici ai mei îţi şoptesc, sau chiar strigă spunându-ţi că eu nu aş fii om, că nu aş avea viaţă proprie, deci pot fi avortat. Nu, mamă, nu categoric, nu te lăsa înşelată. Eu sunt o bucată de carne în pântecele tău, sunt viaţă şi sunt persoană, am suflet şi am trup, sunt făptură vie şi sunt izvor de existenţă de sine stătptoare. Nu ai aflat că astăzi se nasc copii în eprubetă? Desigur, aceştia sunt independenţi de părinţii din care provin.

Alţi potrivnici mai spun că aş fi un simplu embrion, fără suflet viu şi nemuritor, care poate fi suprimat oricând. În numele acestei presupuneri, mă poţi omorî pe mine, dar poţi omorî pe oricine. Nu există suflet, nu există crimă. Ai vrea să fi omorâtă şi tu, poate în locul meu, pe baza faptului că omul nu ar avea suflet? Mamă, omul are suflet. Eu nu vreau să mor niciodată! Tot aşa potrivnicii mei îţi mai spun că nu aş fi om decă după ce m-aş naşte şi aş fi conştient de mine însumi. Aşa, ai avea, negreşit, dreptul să mă arunci. Răspunde-mi: omul matur poate fi omorât în somn, pentru că nu este conştient? Nu, nici alienaţii nu pot fi omorâţi şi nici eu nu pot fi ucis fără a se săvârşi o crimă. Fii convinsă: în apărarea mea sunt toţi oamenii de ştiinţă adevărată din zilele noastre. Te poţi informa şi lămurii uşor despre aceasta.

Dacă vei fi cu băgare de seamă, luând aminte la tine, vei constata că propria ta conştiinţă te opreşte a săvârşi crima avortului. EA nu-ţi îngăduie să te atingi de sufletul meu, pentru că el nu este un obiect în proprietatea ta, nu este un lucru de vânzare. Dimpotrivă, eu sunt în primul rând î proprietatea lui Dumnezeu şi din partea Lui am dreptul de a mă naşte. Si pentru mine Dumnezeu a rostit cuvinte ca acestea: „Înainte ca să fi ieşit din pantecele mamei tale te-am sfinţit” (Ier. 1, 5). Deocamdată, spre încheiere, îţi mai spun doar atât: când glasul meu de acum va înceta, pentru că m-ai omorât, va apare un alt glas. El îţi va aduce aminte necontenit de crima săvârşiă. Simplu fapt că mai trăieşti după aceeia, te va apăsa ca o vină de neiertat. (copilul tău).

NOTE
1.A se vedea şi Sinodul VI ec., canonul 91.
2. P.G. XLIV, col. 256.
3. A se vedea Mircea Florian, Recesivitatea ca structură a lumii, Bucureşti, I, 1983, pp. 435-458.
4. Până unde se pot face pogorăminte: „Femeile care desfrânează şi îşi omoară fătul în pântece… să se împărtăşească la ieşirea din viaţă, iar procedând cu iubire de oameni… hotărâm să fie oprite de cele sfinte 10 ani după treptele hotărâte” (canonul 21 Ancira). 5. Vezi şi canonul 21 Ancira, nota 61.
6. Adresându-se celor ce afirmau, urmând lui Origen, că sufletul vine ulterior într-un embrion conceput, Sf. Maxim spune: „Orice fel de viaţă aţi admite că are sămânţa la zămislire, ar trebui să o socotiţi ca proprietatea unui suflet care formează deosebirea constituită a fiinţei respective de cele care sunt ca ea. Iar dacă, împinşi în faţa adevărului trebuie să recunoaşteţi că embrionul are şi suflet, se cuvine şi sunteţi datori să spuneţi voi înşivă ce şi cum poate fi înţeles şi numit”, Ambigua, trad. rom., cap. 64, p. 82.

sursa: www.avort.net