Amintiri despre viaţa din Basarabia secolului trecut

Basarabia a fost înglobată în Uniunea Sovietică la mijlocul secolului trecut, iar după 1944 a rămas pentru mai bine de patru decenii în acest imperiu socialist. Despre suferinţele basarabenilor şi felul în care puteau credincioşii să-şi manifeste credinţa lor am vorbit cu părintele Petru Buburuz, parohul Bisericii „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” din Chişinău.

Părinte Petru, v-aţi născut în anul 1937, atunci când Basarabia era încă în componenţa României. Ce amintiri aveţi din copilărie legate de război, de regimul sovietic, proaspăt instalat, şi de atitudinea acestuia faţă de credincioşi?

Îmi amintesc de perioada când eram în România, dar şi de nemţii care au venit în timpul războiului. Iar în 1944, când aveam 7 ani, îmi amintesc intrarea ruşilor nu departe de Durleşti, localitatea mea natală. În acea noapte, două regimente ruseşti au tras unul în celălalt, pentru că nu aveau informaţii exacte despre cei care sunt de cealaltă parte a râului Bâc, care trece prin satul nostru şi prin Chişinău, care este la 10 km distanţă. Abia dimineaţă au încetat, atunci când au văzut că erau din aceeaşi armată. Nemţii însă, care cu o zi înainte fuseseră pe la noi prin drum, nu au apucat să ajungă nici până la Ialoveni. A doua zi, când bunica m-a trimis la magazin, în centrul satului, să cumpăr ceva, am văzut garnizoanele ruseşti care treceau prin sat. Tata a fost în zilele următoare prin satele vecine şi a văzut multe cadavre de soldaţi nemţi, care nu mai reuşiseră să ajungă în spatele frontului.

Tot în acea perioadă a fost şi cumplita foame din 1946-1947, care a decimat populaţia Basarabiei. Cum au fost acele zile?

Îmi aduc aminte bine de foamea aceea. Aveam aproape 10 ani şi părinţii m-au trimis singur, fără însoţitor, pentru că mă considerau deja mare, să cumpăr pâine de la Chişinău. Nu am cumpărat pâine atunci, pentru că încă înainte de a ajunge la magazin cineva mi-a furat banii. Aşa m-am şi întors atunci acasă…

În 1946, eram la bunicul şi într-o noapte a fost un cutremur mare. Oamenii spuneau că după acel cutremur urma o foame mare şi moarte între bărbaţi şi copii. Aşa a şi fost. Femeile au fost mai rezistente atunci. Copiii şi bărbaţii au fost mai slabi şi mulţi au murit de foame.

Dumnezeu a avut grijă de familia noastră în perioada foamei. În vara anului 1946, tăticul şi cu un unchi de-al meu au primit dreptul să deschidă o măcelărie. Ei cumpărau vite din satele vecine şi vindeau carnea. O parte din acea carne a rămas şi conservată, ceea ce a salvat familia noastră şi a bunicului. La începutul anului 1947, când se terminaseră proviziile de carne, iar măcelăria fusese închisă de autorităţi, tata şi cu unchiul au plecat în Ucraina de Vest, ei îi ziceau atunci Polonia, să cumpere un sac de cartofi şi o capră tânără. În trenul de marfă cu care se întorceau au intrat nişte tâlhari care jefuiau călătorii. Când au ajuns în dreptul alor mei, unchiul a apărat cumpărăturile. Hoţii au reuşit să taie sacul şi cartofii s-au pierdut. Capra însă a fost salvată, şi anume cei câţiva litri de lapte pe care-i dădea zilnic ne-au ajutat până la coacerea grâului. Mulţi oameni înfometaţi au murit mai ales atunci, pentru că au mâncat grâu necopt. Se umflau şi mureau. Abia la sfârşitul anului 1947 au început să aducă de la stat cereale pentru populaţie.

Ţineţi minte deportările în Siberia?

În anul următor foamei au început deportările oamenilor gospodari, care erau porecliţi „chiaburi”. Într-o noapte, spre dimineaţă, pe la 5:00, ţin minte cum m-a trezit mama, spunându-mi că „o ridică pe ţaca (sora mai mare) Maşa”. Se auzeau plânsete şi răcnete în tot satul. Am văzut atunci cum încărcau în maşină tot ce puteau. În ajun, eu păşteam oile pe malul râului Bâc şi am văzut cum treceau maşini militare spre Străşeni. Dimineaţă mi-am dat seama că maşinile au fost noaptea prin sate, cu liste, ca să ridice oamenii care urmau a fi deportaţi.

La fel s-a întâmplat în anul 1968, când am văzut la orizont toată ziua cum treceau tancurile spre Vest. Era în ajunul înăbuşirii revoltei cetăţeneşti de la Praga. În ziua următoare l-am auzit la radio pe Ceauşescu comentând evenimentele şi criticând Uniunea Sovietică.

Cum făceaţi şcoală pe atunci?

Bunelul meu era un pic cărturar. Tata a făcut doar două clase, iar mama patru. Tata nu avea timp de şcoală, pentru că mergea la păscut vacile până la căderea zăpezii. Bunelul însă avea mai multe cărţi vechi şi aşa am învăţat, încă înainte de a merge la şcoală, să citesc. Până în clasa a VII-a am făcut şcoala în Durleşti. Înainte de 1944 nu am putut merge la şcoală, pentru că nu aveam vârsta legală şi stăteam sub ferestre ca să aud ce spunea învăţătoarea. În primul an de şcoală am învăţat alfabetul rusesc, iar în anul următor am găsit în podul bisericii un manual de istorie în limba română pentru clasa a IV-a. Acolo erau şi alte cărţi în limba română, dar cu caractere ruseşti. Apoi am învăţat să citesc şi în grafia latină. În clasa a IV-a citeam deja „Vieţile sfinţilor”. Aceste cărţi m-au îndreptat pe calea credinţei. Făceam pravila zilnică. Atunci când mergeam pe deal cu vacile, mă dădeam într-o parte când ceilalţi băieţi se zbenguiau şi citeam acatistele sau rugăciunile mele.

Când v-aţi decis să deveniţi preot şi cum se făceau studiile teologice în Uniunea Sovietică?

După absolvirea clasei a VII-a, am spus că nu vreau să continui studiile, pentru că nu mă interesează nici un domeniu din această ţară. Tata însă voia ca noi să facem studii, fiindcă el nu avusese ocazia. Într-o duminică, după ce a stat de vorbă cu preotul din sat, mi-a propus să merg la şcoala de preoţi. Eu nu ştiam că există astfel de şcoli şi am acceptat. Tata m-a dus la Centrul eparhial şi după ce a stat de vorbă cu secretarul mi-a spus că pot merge la seminar doar după ce împlinesc 18 ani. Eu aveam atunci 14. Părintele meu duhovnic, Gheorghe Belous, m-a sfătuit să termin clasele VIII-X în localitatea Truşeni, pentru că acolo era mai uşor să mă eschivez de la a deveni comsomolist (membru al Organizației revoluționare a tineretului sovietic). Au insistat, totuşi, să intru în această organizaţie, dar am rezistat. Şeful organizaţiei de comsomolişti m-a ameninţat, dar eu i-am spus că este voia mea personală să nu devin comsomolist. În clasa a X-a am trimis solicitare la toate cele trei seminarii teologice din Uniunea Sovietică: Odesa, Zagorsk şi Leningrad. Încă nu împlinisem 18 ani şi am primit refuzul instituţiilor, cu excepţia Seminarului din Leningrad (Sankt Petersburg), care mi-a trimis informaţia despre împlinirea vârstei legale, dar şi programa pentru admitere. Astfel am ales Leningradul. Între timp, până la împlinirea majoratului, m-am angajat linotipist la o tipografie, ca să am o sursă de venit. Cursurile la seminar începeau pe 10 septembrie, iar eu am ajuns acolo cu o săptămână mai târziu. Nu am fost primit la ore până când am împlinit 18 ani, pe 27 septembrie 1955. Era praznicul Înălţării Sfintei Cruci. După Liturghie m-au chemat profesorii şi m-au examinat. Problemele au fost la muzică, pentru că nu eram obişnuit cu cântarea bisericească. Am intrat totuşi şi la sfârşitul anului am făcut eforturi să devin printre cei mai buni din clasă, chiar şi la muzică. În anul IV de seminar am fost luat la armată în Karelia, unde am slujit 20 de luni. Am fost atunci beneficiarul reducerii numărului de cadre militare din timpul lui Hruşciov. Am simţit şi acolo ajutorul şi minunile lui Dumnezeu. Am continuat apoi studiile la seminar, iar mai apoi la Academia Teologică din Leningrad. Rector pe atunci era părintele Mihail Speranski. În vacanţa de după anul III am cunoscut-o pe viitoarea mea soţie, la Mănăstirea Poceaev. La absolvirea Academiei, când eram deja hirotonit preot, am venit la Chişinău şi am slujit la bisericile „Ciuflea” şi „Sfânta Vineri”. Toamna am primit invitaţia să studiez la Școala doctorală specială din Moscova, unde se pregăteau diplomaţii bisericeşti. Şcoala dura trei ani, în perioada 1965-’68. Am luat la Moscova şi familia. Trei zile pe săptămână făceam cursuri la Zagorsk, iar trei zile eram referent la Departamentul pentru Relaţii Externe Bisericeşti al Patriarhiei Moscovei, condus de Mitropolitul Nicodim al Leningradului. După studii, am revenit la Chişinău, dar am mai fost chemat la Moscova să însoţesc delegaţiile Bisericii Ortodoxe Române. Astfel, i-am însoţit pe patriarhii Justinian, Iustin şi Teoctist în cadrul vizitelor lor în Uniunea Sovietică şi am cunoscut mai mulţi ierarhi români. Am lucrat apoi timp de două decenii la Centrul eparhial din Chişinău.

În 1989 aţi fost ales deputat în Sovietul Suprem al Uniunii Sovietice. Cum a decurs perioada ulterioară acelor alegeri?

În 1989, Patriarhul Moscovei a emis o circulară ca preoţii care au şanse să fie aleşi, să poată candida la alegerile de deputaţi. Locuitorii din Chișinău m-au căutat şi mi-au propus să candidez pentru această funcţie. Am mers prin diferite colective de muncă în campania electorală şi astfel am fost ales deputat în Sovietul Suprem al Uniunii Sovietice. În această funcţie am reuşit să ajut mulţi oameni care veneau la biroul meu să-şi spună păsul. Am încercat întotdeauna să le rezolv problemele şi datorită funcţiei mele oamenii primeau apartamente, le erau acceptate dosarele sociale şi cele de pensionare. Tot prin programul meu electoral am reuşit reînfiinţarea Facultăţii de Teologie din cadrul Universităţii din Chişinău, în anul 1990. În aceeaşi perioadă am înfiinţat şi Societatea cultural-bisericească „Mitropolitul Varlaam”, al cărei preşedinte sunt şi astăzi. Ulterior, am slujit în cadrul Mitropoliei Basarabiei, reactivată în anul 1992, sub oblăduirea Înaltpreasfinţitului Părinte Mitropolit Petru. Acum, mai am speranţa să văd finalizate centrul cultural-social de lângă Biserica „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel”, unde sunt paroh, fresca şi zidirea catapetesmei din marmură pentru aceeaşi biserică.